Pensionarul fara pensie!?

Pensionarul fără pensie!?

Astăzi voi vorbi despre un subiect delicat, despre un subiect a cărui poveste începe în patria România, din momentul în care te retragi din activitate cu scopul de a petrece câţiva ani frumoşi de relaxare, ultimii din viaţa ta. Povestea începe, după cum deja v-aţi şi imaginat, la a doua tinereţe, când ai vrea să te bucuri de o binemeritată vacanţă după zeci de ani de muncă, dar o vacanţă care să îţi ofere posiblitatea de a trăi decent şi de a-ţi permite „luxul” de a nu te milogi la cei din jurul tău, că doar ai muncit şi ţi-ai plătit cotizaţiile către stat. Surpriza apare atunci când, din cauza faptului că anii de vechime în muncă, anii personali de vechime şi anii pe care ar trebui să-i îndeplineşti pentru a beneficia de o aşa-zisă „pensie obişnuită” nu coincid. Este momentul prin care trec majoritatea românilor la ora actuală, cei care sunt daţi afară înainte de termen şi care sunt penalizaţi pentru că mai au 5-6 ani până la „a ieşi la pensie aşa cum se cuvine”. În acest moment îţi dai seama că nici angajatorul nu te mai vrea, dar nici statul nu te poate ajuta mai mult pentru că visteria este blocată şi securizată pentru averile împărăteşti.

Vorbim aici de adulţii trecuţi de 50 de ani la care angajatorul renunţă din cauza restructurărilor de personal, dar care restructurări sunt valabile doar pentru unii, mai cu moţ în a fi daţi afară, şi care restructurări apar din cauza unei „bune” gestionări a fluxurilor de intrare-ieşire dintr-o companie. Adică, mai pe româneşte, omul de rând, muncitor şi care niciodată nu s-a plâns că a avut un salariu invers proporţional cu activitatea prestată, este concediat de incompetentul care nu a ştiut de la bun început să-şi facă un plan de afaceri în care câştigul să apară în ambele părţi, să acţioneze ca un adevărat manager, nu ca un şef ce suferă de o boală de care greu mai scapă – „dorinţa de a conduce”. Astfel, la 55-60 de ani te trezeşti în mijlocul neantului, ca un extraterestru ce tocmai a aterizat pe pământ, la care toţi se uită ca la un străin, de parcă ar spune: „Ce mai vrea şi ăsta? Ia, lasă-ne tu în pace şi du-te să ai grijă de nepoţi” (asta, dacă ai nepoţi). Este vârsta la care îţi dai seama că ai muncit 40 de ani şi, cu toate acestea, experienţa nu te ajută pentru a-ţi găsi un alt loc de muncă ca să-ţi completezi anii de cotizare (pentru că eşti văzut ca având două picioare de lemn), buzunarul nu te ajută ca să mai pui de la tine pentru a-ţi acoperi anii lipsă de cotizare şi, în plus, drept mulţumire, statul te penalizează pentru… ce? Pentru că ai prestat servicii zeci de ani, tăindu-ţi jumătate din pensie. În felul acesta, după ce timp de 12 luni în care beneficiezi de un ajutor numit şomaj, care este un fel de frecţie la piciorul drept de lemn, eşti aruncat în faţa unui tren al pensiilor anticipate parţial, o frecţie la piciorul stâng de lemn şi primeşti cadoul mult visat: o pensie de 400 lei cu care trebuie să te descurci 5-6 ani sau poate chiar mai mult până când ajungi să primeşti o pensie normală. Întrebarea este: mai ajungi până în acel moment? Mai trist este faptul că în spaţiul carpato-danubiano-pontic al tuturor posibilităţilor există oameni care au o pensie de 2 lei, la propriu, şi alţii care au pensii de zeci de milioane. Şi, astfel, ne dăm seama că trăim într-o societate în care dreptatea, libertatea şi fraternitatea unui sistem democratic au rămas doar vorbe şi în care specia „pensionarului fără pensie” ia amploare din ce în ce mai mult.

Concluzionând, trăim într-o lume a paradoxurilor, într-o lume a imposibilului care devine posibil. Tinerii nu sunt angajaţi imediat ce termină o facultate pe motivul lipsei de experienţă, iar adulţii (cu prea multă experienţă) sunt trimişi afară din sistem înainte de a putea celebra fastuosul moment al pensionării. Limita de pensionare este de 62-65 de ani, dar cu greu te mai ţine cineva angajat până la acea vârstă. În plus, trăim într-o lume în care cuvântul de ordine al zilei este „schimbarea”, în care sperăm mereu că dacă se modifică ceva înseamnă că un lucru bun se va produce, că cei de la conducere se vor gândi cum să-i mai îndulcească viaţa omului de rând. Însă… aşteptările ne sunt înşelate, iar viaţa omului de rând se amărăşte pe zi ce trece. Am văzut deunăzi la televizor că s-au recalculat pensiile militarilor, revenind la valoarea stabilită în 2010, însă mă intrigă faptul că nu tot poporul are parte de această recalculare, că doar cei avantajaţi devin şi mai avantajaţi, iar restul categoriilor sociale sunt în continuare marginalizate, indiferent de culoarea politică a celor care se perindă pe la tronul guvernării.

Au dispărut vremurile în care pensionarea devenea un motiv de celebrare şi bucurie, în care ţi se ura de drag şi frumos. Acum, nici nu mai simţi când ieşi la pensie pentru că, înainte de asta, ţi se deschide uşor-uşor uşa, ca să treci şi prin ipostaza de şomer şi apoi să obţii o pensie-hibrid. În această situaţie, oare ce soluţie îi mai rămâne românului de rând? Cerşitul, cu toate formele lui – la colţ de stradă, la bănci, rude, prieteni – sau resemnarea că va avea parte de bogăţie în ceruri? Căci, după cum se spune şi în Biblie, fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura…