Daca tot a venit vara si este perioada vacantelor, pentru cei care se pregatesc sa faca o calatorie cu trenul…
Douăsprezece şi un sfert… zăduf… încă cinci minute şi trenul accelerat 5502 va sosi în gară la linia a doua. „Vă rugăm, feriţi linia!”, o să se audă în curând, şi noi? Noi o să ferim capul pentru că nu prea avem unde să ne adăpostim de căldura sufocantă! Toată lumea se ascunde sub paravanele astea vechi de soarele orbitor şi nu mai e loc şi pentru mine… Şi ce praf! Iar banca asta e aşa incomodă, zici că are cuie, ca nişte cactuşi prin deşert… Ce să-i faci? CFR-ul nostru drag nu mai modernizează, nu mai investeşte banii, „e criză domnule”! Bine măcar că au schimbat denumirile trenurilor: Regio, Interregio şi alte „regionale”, dar preţul e acelaşi… viteza e bunicică totuşi, trebuie să recunosc, şi condiţiile sunt mai bune… nu mai e aşa mizerie ca altădată, scaunele sunt mai comode. Toate ca toate, dar şi trenul ăsta nu mai apare. De ce nu mai vine? Of, mai am un pic şi mă comport ca domnişorul Goe. Greu cu trenurile din România…
Dar… parcă că se aude ceva din depărtare… „Uuuuuuuuu!”. Ce sunet lung, zici că are şi ecou, trezind toate vieţuitoarele din amorţeala unei zile toride, iar în combinaţie cu canicula asta e numai bun pentru un scenariu de dramă în care ea se aruncă în faţa trenului, o Anna Karenina contemporană… Fluierul său prelung şi greutatea care apasă pe drumul de fier cresc, pe de o parte, emoţia aşteptării unui lung drum, dar şi a revederii cu persoane de care îţi este dor. Vibraţia terasamentului se transmite şi în străfundul fiecărui călător, de parcă stomacul, inima şi celelalte organe freamătă la unison cu mediul exterior. Gata, parcă acum a prins viteză şi se îndreaptă spre marea intrare semeţ, fără teamă. Precum un şarpe prin deşertul pustiu, cu ceva minute întârziere, trenul mult aşteptat îşi face apariţia. El nu bate timid la uşă, nu cere permisiunea să intre, doar zgomotul asurzitor şi-l foloseşte pentru a păşi cu toată mândria în gară. Şinele pe care calcă sunt covorul care i se aşterne înainte pentru a fi primit aşa cum se cuvine. Ce mai contează acum lipsa banilor, lipsa investiţiilor… Importantă este sosirea lui, a celui mult aşteptat, a lanţului de vagoane care intră în gară precum un conducător triumfător după o luptă grea. Locomotiva este cea care îl dirijează pentru a înlătura toate barierele care-i pot apărea în cale. Toţi oamenii fac câţiva paşi înapoi şi se retrag din faţa marelui mecanism, din faţa celor douăzeci de trăsuri legate unele de altele, încărcate cu peste trei sute de persoane. Până şi păsările zboară dintr-o parte în alta, agitaţia din staţie se amplifică, geamantanele şi genţile se lovesc una de alta, personalul se grăbeşte, se pare că toţi îi pregătesc o intrare pe măsură celui care, zi de zi, ceas de ceas, călătoreşte spre cele mai îndepărtate distanţe şi transportă o diversitate de oameni, de caractere, fără să se plângă, a celui care trece prin zone pe unde picior de om nu a călcat, căruia nu îi este frică să treacă prin pustietăţi sau prin aglomeraţii. De aceea, intrarea sa în gară este o ceremonie care de fiecare dată trebuie organizată ca la carte, cu tot fastul care se cuvine. Peronul gării a fost proaspăt măturat, linia pe care va sosi este goală, picior de om nu mai trece peste calea ferată, iar vagoanele de marfă sunt trase mai departe pe o linie moartă. Totuşi, ceva pare că nu merge cum ar trebui pentru că, între linia întâi şi linia a doua, pe peretele cenuşiu şi prăfuit, lângă un mers al trenurilor vechi, ceasul cel mare a stat, căci arătătoarele înţepenite în cadran indică ora douăsprezece fix, deşi este deja trecut de unu. Însă trenul nu ţine cont de ceasurile din gară şi soseşte degrabă. Este anunţat la difuzorul cel mare, din calea lui se retrag toţi pentru a-i ceda trecerea şi i se rezervă o linie întreagă pentru a se odihni după un drum obositor.
Motorul deja a fluierat, un şuierat lung şi ascuţit ca de nechezat de mânz, apoi zgomot de roţi şi tampoane, semn că trenul se va opri în câteva secunde. O voce se aude, strigând somnoroasă şi plictisită „Feriţi linia! Feriţi linia!”. În timp ce acesta se pregăteşte de staţionare, alte trenuri trec săgeată pe lângă el, în direcţia opusă, ca două fiinţe ale căror drumuri se încrucişează de-a lungul unei plimbări prin imensitatea naturii. Câteva clipe mai târziu platforma tremură ca la sosirea unui împărat, un împărat al călătoriilor. Trenul intră pufăind în gară, iar ochiul roşu al locomotivei, cea care i-a dirijat drumul, dispare repede, într-un ritm descrescător, până se opreşte încet şi greoi. Apoi, unul câte unul, vagoanele încep să se ivească: clasa a doua, clasa întâi, vagonul restaurant, vagonul de dormit şi iarăşi vagoanele de călători. Urmează câteva secunde de tăcere completă. Însă, acum, că trenul s-a oprit, zarva de pe peron sporeşte, încetinirea sa fiind opusă agitaţiei din jur. Se aud paşi grăbiţi, zgomote de trolere purtate de tinerii dornici să plece în vacanţă, voci de intensitate diferită, unele mai răguşite, de bărbaţi, altele mai dulci, de femei: „Unde e clasa întâi?”, Câte minute staţionează?”. „Unde e vagonul opt?”. Uşile se deschid pe rând pentru ca sosirea şi plecarea să se producă în acest spaţiu al întâlnirii şi al reîntâlnirii, cu vechiul sau cu noul, cu o existenţă sau cu un tărâm pentru că gara în sine este mişcare, este viaţă trăită într-un minut sau mai multe, este punctul de pornire şi de întoarcere, de revedere şi de luare „la revedere”. Unii coboară, alţii urcă, unii au ajuns cu bine la destinaţie, alţii nu ştiu ce le va pregăti voiajul pe care în curând îl vor face. Zgomotul roţilor de tren s-a potolit, acum a mai rămas doar larma creată de glasurile oamenilor care se grăbesc să îşi găsească locul în mecanismul ce îi va purta spre un punct bine delimitat, ale celor care aleargă pentru că au întârziat sau ale celor care abia au sosit şi se revăd cu vechi prieteni, rude, cunoştinţe sau care, pur şi simplu, îşi croiesc singuri drumul spre ieşire de unde vor intra într-o nouă larmă, cea a oraşului…
Acum, că trenul a sosit, mă pot urni şi eu uşor pentru a urca în el. Nu ştiu ce mă aşteaptă pe parcursul drumului, dar ştiu că voi ajunge într-un punct de unde va trebui să mă întorc sau de unde va trebui să pornesc mai departe, drum pe care-l voi face purtat de împăratul liniilor de fier. Aşa este şi în viaţă… nu ştim ce ne rezervă Marea Călătorie, dar ştim că sunt gări şi trenuri care ne vor duce de la o staţie la alta pentru a întâlni alţi oameni şi pentru a acumula experienţele ce ne vor face mai înţelepţi sau… nu.