BOBOCUL DIN VIS
Seara şi-a lăsat mantia sa de mătase neagră asupra oraşului care a amuţit. Stelele s-au ivit pe cer una câte una, asemenea unor cristale care sclipesc în adâncul unei mine vechi. Luminiţele de la case s-au stins rând pe rând, iar zgomotele şi-au încheiat ceremonia, pregătind sosirea marelui prinţ al nopţii: somnul. În aerul pur al serii, doar liniştea a mai rămas stăpână, ecoul ei intrând în casele tuturor şi aducând cu el magia visului.
Într-o odaie din căsuţa de lemn de la marginea oraşului, micuţa Ştefania, o fetiţă cu buclele aurii şi obrajii de purpură, s-a aşezat în patul ei pufos, adormind printre pernele cu miros îmbietor de vanilie alături de Miaunica, prietena ei cea mai bună. Amândouă plutesc alene prin tărâmul de turtă dulce, pe feţele lor ivindu-se câte un zâmbet care ar însenina chiar şi întunericul adânc al nopţii. Poate vă întrebaţi cine este Miaunica şi ce caută ea în pat cu micuţa? Miaunica este partenera de joacă a fetiţei, o pisică de nădejde, birmaneză cu ochii mici şi sticloşi, cu părul cenuşiu şi zebrat cu dungi negre, cu o coadă stufoasă care întrece în lungime tot trupul ei, cu gâtul înconjurat de nişte mărgele din blană cu fire lungi, mătăsoase şi cu o mustaţă care-i aureolează cu alb botul negru. Cele două se înţeleg atât de bine încât, de fiecare dată când pisica face o năzbâtie, fetiţa îi ia apărarea în faţa părinţilor. Ştefania a găsit-o pe stradă, la o mică depărtare de copacul cel mai înalt din parcul cu salcâmi. De unde venea? Cum fugise de lângă mama ei sau de la stăpâni? Din casa care o adăpostise? Nimeni nu ştia, însă sărmana pisică avea nevoie de ajutor. Miloasă din fire şi iubitoare de animale, Ştefania a cules-o de pe stradă, a spălat-o, a botezat-o „Miaunica”, a adus-o în casă şi i-a dat lapte cu biberonul timp de câteva zile, aranjându-i şi un culcuş în colţul cel mai călduros al camerei. După ce s-a însănătoşit, pisica a devenit din ce în ce mai voioasă şi iute aşa că, ţine-te zbenguială prin casă şi prin grădină. Ce mai joacă pe capul lor!
Acum, în momentul tainic al nopţii, ambele dormeau şi se plimbau printre dealuri de ciocolată, acoperite cu frişcă şi miere, zburdau alături de fluturii străvezii şi se lăsau mângâiate de razele delicate ale soarelui. Când, deodată, Miaunica se trezi brusc, se îndreptă către geamul întredeschis, privi în tăcere afară pentru câteva clipe, apoi reveni în pat şi îi şopti fetiţei la ureche:
– Ştefania, Ştefania, hai, trezeşte-te! Este momentul, haide, trebuie să plecăm. Am o datorie de îndeplinit şi fără tine nu pot pleca!
Fără să mai scoată un cuvânt sau să schiţeze un gest, mai mult adormită decât trează, Ştefania se lăsă târâtă de pisica ei până la fereastră, ieşind încetişor afară, în grădina din spatele casei. Aici, un întuneric şi o linişte profundă, doar greierii se mai auzeau din când în când, probabil nu se culcaseră încă şi mai fredonau câteva acorduri muzicale. Fetiţa o urmă pe Miaunica ce părea că are un punct fix spre care trebuia să ajungă. Tiptil, pisica şi fetiţa se strecurară prin scobitura zgrumţuroasă a unui copac, scobitură prin care încăpeau doar şerpii cei vicleni ai pădurii. Cu toate acestea, cele două reuşiră să se furişeze prin scorbură, de parcă s-ar fi transformat într-o clipită în două veveriţe stufoase.
Lung şi întunecat le-a fost drumul, dar de cealaltă parte a scorburii ce credeţi că au găsit? O câmpie de un verde pur, plină de margarete şi nu-mă-uita şi un lac deasupra căruia zburătăceau un neam de libelule care mai de care mai străvezii şi agitate. Nici ţipenie de om în acest colţ de natură. Doar sâsâitul greierilor, zumzetul albinelor şi şoaptele vântului mai înviorau aerul molatec şi fierbinte de vară. Ştefania încercă să-şi dea seama de ce Miaunica a adus-o aici, dar nu reuşi să descopere misterul.
– Miaunico, spune-mi te rog şi mie, ce căutăm noi aici? Era aşa de bine în patul meu moale şi cald… dormeam aşa de bine, iar tu m-ai ademenit să venim aici… De ce? întrebă Ştefania nedumerită.
Pisica îi spuse doar atât:
Din patul dulce am plecat
După ce eu am mieunat.
Hai, gata, nu mai întreba,
Aşteaptă-un pic şi vei afla!
Ştefania nu era mulţumită de răspunsul pisicii, însă nu avu încotro. Începuse să se joace cu gâzele care îi dădeau târcoale, fiind atrase de mirosul său dulce, şi să exploreze împrejurimile. În timp ce micuţa culegea liniştită câteva margarete din care începuse să-şi facă o coroniţă, pisica se îndreptă spre malul lacului unde zări un ghemotoc galben şi pufos din care răsăreau două puncte maro, strălucitoare. După ce se apropie, Miaunica privi mai bine vietatea şi descoperi că acolo se pitise un mic pui de raţă ce tocmai se pierduse de familia sa.
– Ştefania, Ştefania, uite de ce te-am adus aici! o strigă fericită pisica. Am visat că puiul ăsta are nevoie de mine pentru că altfel va muri de foame sau, mai rău, va fi el însuşi hrană pentru lighioane. Miauuuu! Ce bine că l-am găsit! Îl vom lua cu noi acasă şi vom avea grijă de el, ce spui? Miauuuu!
– Stai, am o idee mai bună! spuse fetiţa mângâind micul pui. Ce-ar fi să stăm aici un timp, să îl botezăm, să îi dăm să mănânce, să îl creştem şi apoi să îi găsim un loc în care să rămână după ce noi vom pleca?
– Dar cum? o întrerupse Miaunica. Ce înseamnă „să îl botezăm”? Adică, ce trebuie să facem?
– Păi e simplu, Miaunico. Îi vom găsi un nume, apoi îl vom băga în apă de trei ori şi asta e tot, asta înseamnă „a boteza”, îi explică Ştefania.
Miaunica nu părea că înţelesese ce vor face cu puiul în apă, însă îi surâse ideea de a mai rămâne un timp departe de casă. Aprobând-o de fiecare dată pe fetiţă, pisica era mulţumită de propunerea micuţei şi prinse în bot ghemul auriu cu un cioc portocaliu care, din cauza mustăţilor negre, arăta de ziceai că îi crescuseră două aripi franjurate de fiecare parte a corpului. Merseră ce merseră până ce fetiţa găsi un grajd vechi unde se adăpostiră de ploaia ce tocmai începuse.
– Mai am o idee! strigă dintr-o dată Ştefania, arătând cu degetul spre ploaia de afară. Acum este momentul să îl botezăm pe micuţ! Îl vom scoate în ploaie, îl vom arunca de trei ori şi la final îi vom pune numele.
– Dar nu ziceai că îl băgăm în apă!? Adică, în lac, mă gândeam… întrebă pisica mirată.
– Şi ploaia este tot apă, e chiar o apă sfântă pentru că pică tocmai din cer, îi spuse micuţa. Ştii, Miaunico, mi-a povestit mama odată că e mai bine să botezi copiii cu apă venită de la Dumnezeu, aşa că… hai afară cu puiul! îi ordonă micuţa şi o trase de sub jgheabul ruginit sub care se ascundea de ploaie.
Ştim cu toţii că pisicilor nu le place apa, aşa că priveliştea ar fi stârnit hazul oricui ar fi trecut pe acolo. Ştefania trăgea de Miaunica, Miaunica se prinsese strâns cu ghearele de un lemn putred care se afla în faţa uşii grajdului, lemnul începuse să alunece prin noroiul ce se formase, iar puiul de-abia se mai ţinea în botul pisicii, dând agitat din picioare şi măcănind ca din gură de… pisică! Până la urmă, Ştefania reuşi să scoată pisica afară în ploaie, luă puiul şi îl aruncă de trei ori în aer în mijlocul stropilor repezi şi calzi. Încet, încet, pisica se obişnuise cu apa, ba chiar începuse să se bălăcească prin bălţile de-abia formate, iar bobocul de raţă fusese botezat „Mac cel Auriu” pentru că penele sale erau galbene şi strălucitoare ca aurul.
Bobocul prinse drag de noile mămici, Ştefania şi Miaunica, iar ele deveniră foarte apropiate de acesta, protejându-l şi supraveghindu-l în fiece clipă. Zilnic, Miaunica pleca pe furiş din grajdul în care îşi făcuseră cei trei culcuş şi fura ulcica cu laptele proaspăt muls de la vaca ce venea să pască pe câmpie. Se furişa printre picioarele din spate ale văcuţei şi prindea iute mânerul vasului, trăgându-l cu grijă după ea ca să nu-l verse. Noroc că stăpânul nu era prin apropiere, iar Miaunica putea ajunge teafără şi nevătămată înapoi la Mac cel Auriu. În zilele cu soare, pisica îl învăţa tot felul de ghiduşii, ba chiar a intrat cu el în apa limpede a lacului şi l-a învăţat să înoate. Micuţa îi aducea grăunţe furate de la găinile vecinilor, iar, încetul cu încetul, Mac creştea şi se făcea un pui de raţă frumos şi semeţ. Bobocul crescuse într-o lună cât alţii într-un an, iar de ieşea afară la plimbare cu mămicile sale, toate răţuştele întorceau capul după el şi rămâneau cu ciocurile deschise, căci era un răţoi foarte chipeş.
Într-o dimineaţă, înainte de cântatul cocoşilor şi ivirea mingii de foc pe cer, în timp ce Ştefania şi Miaunica dormeau liniştite, plutind pe tărâmuri înmiresmate, în faţa lor se ivi un băieţel blond, cu ochii de culoarea castanelor şi cu pielea rozalie ca a unui măr pădureţ. Începuse să cânte domol dintr-un fir ascuţit de iarbă, însă, cu toate acestea, fetiţa şi pisica se treziră mirate, neînţelegând ce se întâmplă. Se uitau lung una la cealaltă şi nu înţelegeau cine este în faţa lor, unde dispăruse Mac, până când băiatul le vorbi:
– Nu vă temeţi, eu sunt Mac, Mac cel Auriu, bobocul de raţă pe care l-aţi salvat de pe malul lacului. Am fost fermecat pe când aveam doar un an de mama vitregă care nu m-a dorit şi a vrut să scape de mine, transformându-mă într-un boboc de raţă. Într-o noapte, fără ca tatăl meu să audă, m-a luat din pat şi m-a dus departe de casă, tocmai la marginea satului, lângă lacul unde m-aţi găsit voi. Vraja a dispărut în timp pentru că doar un suflet pur de fetiţă mă putea salva, iar aceea ai fost tu, Ştefania, încheie băiatul.
– Doamne! E posibil aşa ceva? întrebă micuţa, încă încurcată. Dar eu nu te-am salvat, adică… Miaunica a fost cea care..
– Cea care ţi-a arătat drumul pentru că văzuse în vis un boboc ce avea nevoie de ajutor. Şi foarte bine a făcut! Acum, datorită vouă, sunt viu, iar vraja a pierit şi mi-am recăpătat înfăţişarea omenească, spuse Mac cel Auriu.
– Deci tu erai bobocul de raţă… uită-te la tine ce mare te-ai făcut, îi spuse Ştefania, continuând să se mire.
– Da, aşa este, am crescut aşa tot datorită vouă pentru că, pe lângă hrana şi adăpostul ce mi le-aţi oferit, m-aţi înconjurat cu o dragoste de nepreţuit, de care aveam mare nevoie, cu o dragoste asemănătoare cu dragostea de mamă, le spuse Mac, îmbrăţişându-le apoi pe fiecare dintre cele două mămici din ochii cărora începuseră să cadă picături sticloase.
– Şi acum, ce vei face? Unde te vei întoarce? îl întrebară în cor Miaunica şi micuţa.
– Acum mă voi întoarce la casa părintească, căci tocmai în dimineaţa aceasta viezurele alb de pădure a venit şi mi-a şoptit că mama vitregă a murit, crăpându-i inima de prea multă răutate, iar tatăl meu a rămas singur şi are nevoie de sprijinul meu. Aşa că, o să vă las cu bine, salvatoarele mele, şi sper să ne revedem! li se adresă Mac, făcând o plecăciune în faţa lor, îmbrăţişându-le din nou şi pornind călare pe un vultur auriu care venise după el. Lăsase în urma sa doar un fulg auriu drept amintire.
– Cu bine, dragă Mac! Ai grijă de tine! îi strigară Ştefania şi Miaunica cu lacrimi în ochi, privind cu jind la bobocul pe care îl îndrăgiseră atât de mult şi de care trebuiau acum să se despartă.
Nici nu apucă bine să pornească băiatul la drum că un vârtej ţugiat de praf se formă brusc, vântul puternic se stârni, ridică toate vreascurile din grajd şi fânul pe care îşi făcuseră culcuş şi le luă pe sus pe micuţă şi pisica ei. La aterizare, unde credeţi că le-am găsit pe călătoarele din poveste? În patul lor, căci fetiţa se trezi cu Miaunica la capul ei, lingând-o de zor pe feţişoară şi torcându-i la ureche. În mâini, Ştefania ţinea un fulg galben, însă nu-şi mai amintea nimic din ceea ce se întâmplase cu o noapte în urmă.
Visase sau nu… o să vă las pe voi să descifraţi misterul imediat.
Peste câţiva ani, micuţa se transformase într-o domnişoară frumoasă, mândră, cu părul bălai şi lung. Într-o zi de primăvară, pe la amiază, Ştefania se plimba prin pădurea deasă de la marginea oraşului, dornică să culeagă nişte bujori sălbatici pentru ziua mamei sale. Deodată, ajungând în faţa unui stejar foarte înalt de unde vroia să adune câteva ghinde, se ivi în faţa ei un băiat care îi oferi ajutorul. Privindu-l mai bine, fata observă că este un băiat înalt, cu părul blond şi ochii de culoarea castanelor şi că semăna cu Mac cel Auriu din copilăria sa. Băiatul nu o recunoscu, dar simţi că în viaţa lui tocmai se produsese un miracol şi inima începu să-i bată din ce în ce mai tare. Parcă avea impresia că o cunoaşte de undeva, dar nu îşi putea da seama de unde. La rându-i, Ştefania simţi ceva acolo la inimioară, iar în obrajii ei înfloriră pete purpurii. Cei doi se îndrăgostiră pe loc unul de celălalt şi apoi făcură nuntă mare.
Miaunica, pisica de nădejde a Ştefaniei, ajunsese acum la bătrâneţe, dar purta cu ea parfumul gingăşiei din tinereţe. Dorind să fie alături de prietena ei, la căsătoria celor doi, ea le aduse coşuleţul cu inelele prinse fiecare de câte un capăt al fulgului auriu. Trecând şi eu pe la petrecere, tot Miaunica mi-a spus:
De a fost vis sau realitate
Nici nu le ştiu eu chiar pe toate.
Dar Ştefania-un boboc găsi
Şi apoi cu el se căsători.
De vreţi, viaţa-i un vis mereu
Şi-atunci când crezi în ţelul tău.
Orice boboc devine raţă
Şi orice noapte… dimineaţă!