Teegan şi Regatul-Curcubeu
A fost odată demult, tare demult, într-un tărâm îndepărtat, dincolo de munţii cei înalţi şi de marea cea nemărginită, un Regat-Curcubeu, regat în care toate vieţuitoarele trăiau în pace, lumină şi armonie şi în care culorile strălucitoare te mângâiau cu lumina şi farmecul lor când puneai prima dată piciorul acolo. Soarele auriu mângâia cu razele lui catifelate fiecare petec de iarbă, păsărelele cântau şi ciripeau de dimineaţa până seara, alintând cu trilul lor urechile celor ce vieţuiau acolo şi încântând cu penajul lor multicolor ochii duioşi şi curioşi ai trecătorilor.
Toate ciupercuţele, animalele, insectele, păsările, melcii și alte târâtoare din acel ținut se bucurau în fiecare zi de minunea care li se înfăţişa în faţa ochilor: o preafrumoasă horă a culorilor în mijlocul căreia tronau cristalele fermecate ce dădeau strălucire întregului peisaj. Căci am uitat să vă spun, dar fiecare părticică din acest regat, fiecare bucăţică ce alcătuia natura în plină splendoare avea o culoare unică oferită de cristalele luminoase: un violet de catifea, un roşu purpuriu, un portocaliu cărămiziu, un albastru de mătase sau un galben auriu, toate mângâind nu doar privirea, ci şi sufletul celor care le vedeau. Astfel că ele făceau ca totul să radieze precum aurul dintr-o peşteră şi să transforme întreaga natură într-un regat multicolor şi blând, oferindu-i acestuia numele care i se cuvenea, cel de „Regatul-Curcubeu”.
Însă, în tot acest peisaj se ascundea şi un personaj mai puţin prietenos, o legumă verde şi mult prea geloasă pe toate celelalte vieţuitoare care erau mult prea frumoase şi prea colorate. Această legumă era mazărea cea duşmănoasă care le pusese gând rău tuturor celor care locuiau în regat, dorind ca ea să devină cea mai colorată şi strălucitoare mazăre din tot ţinutul. Mazărea se hotărâse să fure cristalele într-o seară, înainte de răsăritul lunii şi al stelelor, pentru ca nimeni să nu o vadă, iar întunericul să-i fie singurul aliat. Zis şi făcut. Mazărea Verduna, căci aşa se numea din cauza culorii sale de un verde sălbatic, se piti într-o seară, chiar imediat după apusul soarelui şi furişatul vietăţilor prin scorburi, şi fură rând pe rând cristalele cele fermecate, ascunzându-le într-un sac mare şi negru. De îndată ce mazărea fură toate cristalele, întreaga natură îşi pierdu din strălucirea şi deveni cenuşie precum lemnul cel ars în plină iarnă. În acea noapte nimeni nu simţi prezenţa vicleană şi distrugătoare a mazării, dar a doua zi dimineaţa…
A doua zi dis de dimineaţă, păsările se treziseră primele pentru a inunda cu trilul lor aerul proaspăt al pădurii când... ce să vadă? Copacii, florile, insectele, toate vieţuitoarele erau de un gri care te întrista, erau cenuşii ca norii cei tomnateci şi acoperite de pânza cea întunecată a tristeţii. Căci din veselia miilor de culori mai rămăsese doar amărăciunea unui regat care-şi pierduse din sclipire, din zâmbetul cel viu şi luminos care topea până şi cele mai îngheţate suflete. Nu le-a fost greu să ghicească cine a vrut să le vină de hac. Şi-au dat seama imediat cine furase cristalele magice după boabele de mazăre care rămăseseră rătăcite la locul cu pricina. Nu doar vieţuitoarele erau supărate şi tânjeau după ceea ce fusese odată, de fapt, doar cu o zi înainte, Regatul-Curcubeu, ci şi copilaşii pentru că la marginea pădurii se afla un orăşel al copiilor unde erau aduşi adeseori cei mai cuminţi copii ca să se bucure de magia infinită a culorilor. Acum, aceştia erau trişti şi plângeau cu lacrimi amare, crezând că poate astfel vor readuce prin puterea suferinţei lor cristalele furate. Doar o micuţă cu ochi albaştri ca ai oceanului, cu părul strălucitor ca spicele de grâu şi cu un talisman auriu în formă de inimă pe care îl purta mândră la gât nu vărsa nicio lacrimă şi se uita mirată către cei din jur spunându-le:
Voi de colo, de ce plângeţi?
Staţi puţin şi o să râdeţi.
Căci va fi din nou culoare
Şi în inimi numai soare!
Nici nu apucă bine să termine că medalionul de la gât se lumină puternic şi un roi de fluturi cenuşii, de diferite mărimi o ridicară pe Teegan, căci acesta îi era numele, în înaltul cerului, iar apoi începuseră să cânte de zor:
Ea e Teegan cea frumoasă,
O fetiţă norocoasă
Ce pe noi ne va salva
Şi culoarea o va reda!
Teegan primise în dar de ziua ei un talisman făcut dintr-unul din cristalele care fuseseră furate, iar acum fusese aleasă pentru a pleca în căutarea lor şi în redobândirea magiei culorilor din Regatul-Curcubeu. Doar că înainte de a pleca în călătoria cea mare, fetiţa îşi aminti că îi plăcea să picteze şi se gândi să încerce totuşi să picteze câteva flori, frunze şi insecte folosindu-se de pensulele şi paleta ei de culori. Înmuie câţiva fluturi într-un borcănaş cu vopsea multicoloră, dar degeaba. Culoarea nu prindea, oricât de puternică şi vie ar fi fost, oricât de mult şi-ar fi dorit fetiţa, nu era îndeajuns pentru a reda strălucirea naturii. Era acolo ceva mai puternic care dădea voioşia şi mireasma specifică măreţiei de culori. Iar acel ceva era dat de cristalele ce fuseseră luate de mazărea Verduna. Atunci, Teegan îşi dădu seama că singura soluţie era aceea de a readuce comoara regatului acolo unde îi era locul…
Pentru a ajunge mai repede în ţinutul în care vieţuia mazărea cea malefică, Teegan primi de la fluturii pe care începuse să-i coloreze o pereche de aripi pe care şi-i lipise de rochiţa sa din mătase. Înainte de a-şi lua zborul spre călătoria cea mare, fetiţa le spuse tuturor, acompaniată fiind de un greiere jucăuş:
Fără grijă voi să fiţi,
Staţi cuminţi şi liniştiţi
Căci cristalele-oi aduce,
Mazărea nu va conduce!
Nu mai pierdu timpul şi plecă spre ţinutul mazării. După ce zbură câteva mile, Teegan zări pe un petec de iarbă uscată un melc care de-abia se mişca. Miloasă din fire, fetiţa coborî pe pământ şi se apropie să vadă ce este cu bietul melc. Acesta se agăţase într-o pânză de păianjen, se încâlcise atât de tare, încât mai avea puţin şi rămânea fără aer. În doi timpi şi trei mişcări fetiţa îl eliberă, iar drept răsplată melcul îi dărui o cochilie pe care dacă vroia să o folosească trebuia să sufle de trei ori în interiorul ei, spunându-i:
Draga mea ce m-ai salvat,
Cochilia eu ţi-am dat
Să te apere de rău
Pe oriunde-n drumul tău.
Fetiţa se bucură de darul primit, deşi nu ştia cum îl va folosi, dar îi mulţumi şi plecă mai departe pentru că avea o misiune importantă de dus până la capăt.
În cele din urmă ajunse la porţile regatului unde sălăşluia mazărea cea vicleană. Însă, aici se lovi de atacul primejdios al boabelor care fuseseră aruncate cu o viteză de neimaginat asupra fetiţei. Soldaţii voinici care o păzeau pe Verduna aruncau de zor mii de boabe de toate mărimile asupra fetiţei, mai-mai să oprească intrarea ei în regat. Dar isteaţa Teegan îşi aminti că primise cochilia de la melcul pe care îl salvase de la moarte, suflă de trei ori în ea şi dintr-o dată carapacea se transformă într-o mantie din lemn unde micuţa se putea ascunde şi apăra de atacul boabelor de mazăre. Tot cu ajutorul mantiei, Teegan se furişă printre copacii giganţi care vegheau intrarea în regat şi o luă prin grădina care ducea spre tronul Verdunei, având mare grijă să nu fie zărită de soldaţii-măzăroi.
Aici, mare îi fu mirarea când, în mijlocul unei grădini pline de zarzavat o zări pe stăpâna-mazăre în toată splendoarea ei, uitându-se într-o bucată de sticlă ce-i servea drept oglindă şi spunând cu glas tare şi ascuţit: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai colorată mazăre din ţară?”. Poate vă întrebaţi de ce „colorată” şi nu verde? Ei bine, dragilor, cristalele îşi făcuseră efectul, căci Verduna le folosise spre a-i oferi un infinit curcubeu de culori care o făceau să radieze şi să strălucească de nici nu te puteai uita la ea. Mazărea îşi prinsese o parte din cristalele furate de pelerina cea verde pe care obişnuia să o poarte mereu, reuşind să o preschimbe acum într-una aurie cu sclipiri portocalii. Restul erau păstrate în câţiva săculeţi, bine strânşi la gât şi legaţi de tronul ei, urmând a fi folosite pentru a transforma regatul său verzui într-unul lucitor şi viu colorat.
Teegan îşi dori mai mult ca niciodată să salveze cristalele furate, mai ales când o văzu pe mazăre în plin spectacol, aşa că se îndreptă spre aceasta, îşi dădu jos mantia din lemn şi se aşeză în faţa ei spunându-i extrem de curajoasă, dar în acelaşi timp cu un tremur în glas:
– Verduna dragă, dă-ne te rog cristalele pe care le-ai furat acum câteva seri, Regatul-Curcubeu are mare nevoie de ele.
– Ce? Cine eşti tu micuţo şi de ce îmi tulburi fericirea? întrebă mirată şi foarte deranjată Verduna.
– Eu sunt Teegan, îmi pare bine, îi răspunse fetiţa stăpânindu-şi cu greu emoţiile. Am venit spre a salva cristalele şi spre a reda culoarea regatului care zi de zi oferă copiilor minunea culorilor. Nu ştiu de ce le-ai furat, nu aveai niciun drept să faci asta, dar chiar dacă mie nu-mi prea place mazărea, eu vreau totuşi să te ajut, continuă fetiţa.
– Ce prostii vorbeşti tu acolo micuţo? Cum poţi să mă ajuţi tu pe mine? Eu ştiu una şi bună: voi scăpa de verdele acesta oribil, voi deveni o mazăre multicoloră, regatul meu va înflori cu ajutorul cristalelor magice, iar Regatul-Curcubeu va dispărea în curând de pe faţa pământului! strigă Verduna şi începu să râdă în hohote, în râsul ei ascunzându-se toate planurile malefice pe care vroia să le ducă la îndeplinire.
– Ba nu! Nu ai să faci asta! ţipă Teegan şi se ridică cu ajutorul aripilor ce o aduseseră până acolo. Acum stătea deasupra Verdunei şi începu să cânte cu un glas duios care ar fi înmuiat până şi cele mai îngheţate suflete:
Dragă mazăre Verduna
Hai să fie pace-acuma,
Să te-accepţi aşa cum eşti
Şi frumos tu să trăieşti.
Să înveţi să preţuieşti
Şi să-ncepi să dăruieşti,
Iertare tu să îţi ceri
Pentru ce-ai făcut mai ieri.
Nu prin furt sau viclenie
Vei conduce pe vecie,
Ci prin frumuseţe-n suflet
Ce aduce-un dulce vuiet.
Chiar de verdele nu-ţi place
Ai răbdare şi dă-ţi pace,
Căci de nu ar exista
Tu ce rol ai mai avea?
Aşa eşti de la natură,
Ai culoarea cea mai pură.
E-o culoare minunată
Precum iarba de curată.
Lasă, nu te enerva
Mazării i-e dat aşa
Să rămână cum e scris
Să nu cadă în abis.
E păcat să-ţi schimbi culoarea
Căci asta ţi-e înfăţişarea
Eşti frumoasă şi aşa
Hai, deschide-ţi inima!
Vă daţi seama că după asemenea cuvinte spuse de un glas mieros de fetiţă, Verdunei nu-i mai rămase decât să…? Ghiciţi? Ei bine, Verdunei nu-i mai rămase decât să plângă căci începuse să-i dea lacrimile, fiind înmuiată de vorbele duioase, rostite dintr-un suflet pur de fetiţă. Mazărea o îmbrăţişă pe Teegan, mulţumindu-i pentru că a făcut-o să se simtă specială şi să înţeleagă adevărata însemnătate a înfăţişării sale şi îi dădu toţi săculeţii cu cristalele furate, rugându-i pe doi soldaţi să o ajute să îi care.
Întoarsă în Regatul-Curcubeu, Teegan le povesti celor de acolo păţania sa şi felul în care a îmbunat-o pe mazărea Verduna şi apoi scoase rând pe rând cristalele fermecate şi mult aşteptate. Toţi petrecură până în zori, îmbătaţi de magia şi armonia culorilor şi cred că mai petrec şi azi pentru că, din când în când, se mai aude glasul vioi al micuţei şi se observă pe cer un arc multicolor pe care unii îl numesc CURCUBEU.
Şi-uite aşa, printr-o minune,
Gândită de ea anume,
Teegan a redat culoarea
Şi-a adus din nou iertarea.