Nu este neapărat nevoie ca să trăieşti din literatură, trebuie să ai şi răbdarea să aştepţi câteodată să te preţuiască postum
Dimitrie Cazacu s-a născut în Basarabia în anul 1927. Mai târziu s-a mutat cu familia la Braşov, iar apoi a urmat cursurile facultăţii de limba şi literatura rusă la Bucureşti. Acesta a lucrat apoi timp de şaizeci de ani ca profesor de limba română şi rusă, fiind în paralel şi scriitor. Profesorul Dimitrie Cazacu a primit titlul de doctor în ştiinţe filologice la facultatea de limbi şi literaturi străine din Bucureşti. A publicat mai multe cărţi printre care: “Rememorări necesare sau inevitabile întoarceri în timp”, „Eminenţi universitari braşoveni : Ion Coşereanu, Mircea Cristea, Silviu Crişan, Victor Jinga, Radu Mărdărescu, Gheorghe Munteanu, Emil Negulescu, Nicolae Rucăreanu, Cornel Simionescu, Iosif Şilimon”, „Şase ani de primăvară. Legenda unui suflet studenţesc”, „Rătăcitor prin vremuri, nostalgii şi doruri” – volum de poezii, „Lingvistică şi istorie”, „Jenantele adevăruri. Scrieri nu chiar pe placul tuturor”– volum de eseuri. Îi place viaţa şi adoră oamenii inteligenţi, fiind o persoană cu spirit veşnic tânăr, în ciuda vârstei sale înaintate. Îi place să-i ajute pe toţi, fie că este vorba de a-ţi oferi o carte, de a-ţi face cunoştinţă cu cineva, de a-ţi da o reţetă (cum ar fi, o citronada delicioasă, despre care voi scrie un articol separat) sau un sfat valoros. Este un intelectual sosit din vremuri apuse, trecut prin greutăţile războiului, dar care a cunoscut şi multe întâmplări fericite, căruia îi place să ţină pasul cu modernitatea şi să îşi ocupe timpul cu tot ce este de calitate, bun gust, dar şi cu lucrurile simple ale vieţii din care avem atâtea de învăţat… Mai multe, în rândurile care urmează.
Eu am trăit toate aceste lucruri, fericit, că ştiu să mă bucur din orice (…) Trăiam într-o armonie cu totul şi cu totul extraordinară.
Alexandra Banciu: Bună ziua domnule profesor! Mă simt onorată să stau de vorbă cu dumneavoastră deoarece de fiecare dată când sunteţi prezent la diferite evenimente ascult cu mare interes discursurile ţinute de dumneavoastră. Consider că aţi avut un parcurs frumos în viaţă, reuşind să îmbinaţi activitatea de universitar cu cea de scriitor. Pe aceste două planuri aş dori să-mi construiesc interviul de astăzi. Aş dori, pentru început, să vă întreb ce anume vă leagă de Basarabia?
Dimitrie Cazacu: Ce mă leagă de Basarabia… copilăria mea şi amintirea părinţilor mei. Tata era săcelean, un săcelean ilustru la vremea lui pentru că a fost un elev excepţional. A fost al şaselea copil al familiei Cazacu, după cinci fete. Înainte fiecare îşi urma cursul obligatoriu al celor patru clase elementare, primare, cum se spunea odinioară şi datorită performaneţelor lui la şcoala primară pe care a absolvit-o în 1894 la biserica veche, biserica „Sfinţii Arhangheli” era o şcoliţă unde acum este protopopiatul Săcelelor. Vizavi de protopopiat este o casă foarte frumoasă, înainte se chema casa Popovici unde locuia învăţătorul Aurel Popovici. Cum arăta un învăţător atunci… era un om mai mult sau mai puţin aşa amărât, apăsat, ştiu eu… îmbrăcat discutabil. Când eu l-am apucat pe domnul Popovici, pe când aveam douăzeci de ani, arăta ca un domn coborât din poveste, ca pe un gentleman englez pogorât dintr-o poveste, un domn bine îmbrăcat pe la 80 de ani, uscăţiv, pe care ziceai că-l bate vântul, dar care călca pe stradă apăsat, un domn cu o vorbă foarte caldă, domoală. Acesta l-a luat pe tata de mână şi l-a dus la liceul Şaguna unde a fost totdeauna premiant. A fost un elev excepţional, câştigător, pe parcursul a opt ani, de foarte multe premii, la literatură, la română, la latină, la germană, maghară. Apoi a urmat la Universitatea din Budapesta Facultatea de Filosofie şi Drept pe care a absolvit-o, devenind şi doctor în filosofie şi drept în 1911. A fost avocat câtva timp la Săcele, trebuie să-ţi spun acest preambul pentru faptul că ai să înţelegi mai bine lucrurile cum s-au desfăşurat… aşa… a locuit o vreme la Săcele şi la Braşov, timp de doi ani a practicat avocatura, a fost înscris în Baroul Braşov. În 1914 a izbucnit războiul mondial şi tata împreună cu un grup de săceleni au plecat înspre Ploieşti. Când a ajuns în gară, s-a întâmplat un fenomen asemănător cu cel din Pădurea Spânzuraţilor, dar tata a vrut să evite fenomenul şi această obligaţie faţă de armata austro-ungară. El nu făcuse armată până atunci pentru faptul că era singurul băiat din familie, susţinătorul mamei care era văduvă. Dar, murind bunica, imediat l-ar fi luat în armată… Când a ajuns la Ploieşti nu a putut să-şi exercite profesia de avocat pentru că nu avea atestarea unui curs de drept civil care i-ar fi dat permisiunea să lucreze în legislaţie, de aceea a mers la Bucureşti pentru a-şi completa cunoştinţele şi competenţa, timp în care a fost profesor de latină şi germană la un cunoscut liceu din Bucureşti, mai ales că era lipsă de latinişti. În 1916 intră şi România în război şi atunci tata se înrolează în armata română şi, datorită cunoştinţelor lui de limbă, el neavând gradul de ofiţer, ci de soldat, este repartizat la statele majore ale armatelor care s-au refugiat după aceea la Iaşi şi în ianuarie 1918 după ce revoluţia rusă s-a mai domolit, armatele române sunt invitate la Chişinău. Ajungând la Chişinău, se stabileşte aici, practică notariatul o vreme pentru că imediat după schimbările astea care se petrec, după zeci de ani de zile de schimbare a regimului unei ţări, unei regiuni, e nevoie de jurişti care să-şi spună cuvântul la alcătuirea documentelor. Aici o cunoaşte pe mama care era laborantă într-un abator şi se căsătoresc în 1918, în decembrie. Se stabilesc după o vreme într-un oraş apropiat de Chişinău care se cheamă Tighina, un oraş mai mic, dar foarte frumos, aşezat pe malul Nistrului, de o bogăţie fabuloasă, înconjurat de vii şi livezi. Acolo zona era absolut moldovenească şi acolo m-am născut eu în 1927, dar şi fratele şi sora mea. Eu am avut o dublă copilărie, aici îmi petreceam timpul iarna, am făcut şcoala, iar vara veneam întotdeauna la Săcele…
A.B.: Da… Tocmai legat de activitatea dumneavoastră de mai târziu vreau să vă întreb. Citind recent un articol scris de dumneavoastră în revista „Plaiuri săcelene” referitor la părinţii dumneavoastră, intitulat „Casa părinţilor mei” vreau să vă întreb cum v-au influenţat părinţii activitatea de mai târziu?
D.C.: Da, e o problemă aici care intră oarecum într-un de un domeniu de specialitate… tata era un vorbitor nativ de limbi, germană şi maghiară, limbi învăţate direct, existând un bilingvism nativ şi unul dobândit. El era un bilingv nativ. Aşa am devenit şi eu un bilingv nativ. În casa părinţilor mei s-a vorbit limba română, fără discuţie, mama a învăţat foarte repede limba română chiar dacă o vorbea cu un anume accent, dar tata niciodată nu a impus să se vorbească mai multe limbi. Era deschis tuturor. Însă, ca centru admnistrativ, oraşul Tighina era cu foarte mulţi ruşi şi evrei, toţi vorbitori de limbă rusă. Şi eu m-am pomenit în curte când lucrau meşterii la casele noastre, toţi vorbeau ruseşte, copiii de pe stradă, aveam vecini, grădiniţa în care erau foarte mulţi evrei şi toţi vorbeau în pauze ruseşte, prietenii mei de joacă, din dreapta, din stânga… eu m-am pomenit vorbind ruseşte. Iar vara, când veneam la Săcele, aveam câţiva copii maghiari în vecinătate şi am venit vorbind limba maghiară, iar tata mă corecta câteodată când mă auzea vorbind aşa şi ciripind. Dar ruseşte am învăţat de la… am avut nişte modele excepţionale de ruşi vorbind o rusă absolută, petersburghezi, oameni din medii intelectuale în care se învârtea tatăl meu: avocaţi, prieteni ruşi stabiliţi acolo de două-trei generaţii. După ce am urmat şcoala care se afla într-o zonă feroviară şi erau toţi copiii ceferiştilor acolo, fiind aduşi din Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea când s-a construit calea ferată. Tighina a fost un mare nod feroviar. Era un triplu nod de cale ferată. Zona gării avea cam cinci, şapte kilometri, era o imensitate, un colos. Această zonă se afla în centrul oraşului, fiind ceva nou. Acolo se găsea şi şcoala, iar eu am urmat clasele de la şcoala primară acolo. Colegii mei erau nişte copii foarte interesanţi şi aici este un lucru care a contat enorm în formarea mea. Erau interesanţi pentru că erau copiii unor muncitori din ateliere, copiii mecanicilor, ai fochiştilor, ai oamenilor care lucrau în sistemul căilor ferate. Deci aveau nişte priceperi, ştiau ce e o unealtă, o daltă. În acelaşi timp, părinţii lor locuiau în spaţiul gării, dar toţi aveau „peste vii”, aşa spuneam noi, „peste vii” aveau gospodării, pământuri şi aveau animale, iepuri, oi, capre, păsări de toate neamurile şi joaca noastră se desfăşura într-un spaţiu în care vedeam de toate. Ne plimbau taţii lor cu locomotiva. Toţi aveau vii şi ne rătăceam prin spaţiile alea colosale, imense, asta a fost copilăria mea. Aveam cunoştinţe despre tot ce se întâmplă în lumea asta: cum se îngrijeşte un cal, cum apăreau puii pe categorii, mai mici, mai mari, raţele, gâştele, mieii, eu m-am jucat cu astea toate, dar când ajungeam acasă rămâneam în atmosfera intelectuală a familiei noastre, a tatei în special, birouri, cărţi. Mamele acestor copii încingeau cuptoarele în fiecare zi, făceau plăcinte, pâine, se mânca ciorbă din oală de lut, şi nu mai mâncam acasă, iar mama îmi spunea: „Iar ai fost pe la ăia?”. Eu am trăit toate aceste lucruri, fericit, că ştiu să mă bucur din orice. Aşa că atunci când au venit vremuri deosebit de grele, mie nu mi-a fost frică să pun mâna pe o lopată, sau pe o sapă sau să tai un lemn sau să fac o treabă sau să sap pământul, să sădesc o floare, să pun un pom şi am făcut în viaţa mea cât am putut, cât n-am stat la bloc şi cât am stat la Săcele, până acum ceva aproape cincizeci de ani de când m-am mutat. Mi-a plăcut să fac aşa ceva, să am această pricepere şi niciodată n-am avut sentimentul că mâine mor în mijlocul drumului. Eu am aranjat pământul din faţa blocului, ştiu să cresc flori pentru că am învăţat… Aceasta a fost copilăria mea.
Eram copii cuminţi, noi nu ne băteam, nu ştiam treaba asta. Toţi aveau acasă căţei, pisici, generaţii întregi de mâţe care făceau pisoi, ne dădeam unul altuia căţei, aveau curţi… Mama îi iubea pe derbedeii ăştia care veneau la mine, îi punea la masă, ne dădeam hăinuţe, trăiam într-o armonie cu totul şi cu totul extraordinară, iar vara veneam la Săcele şi aici venea altă serie de… de gagii, cum s-ar spune astăzi… Desigur că în casa noastră venea foarte multă lume, avocaţi, profesori, cum ar fi profesorul Jinga care era foarte apropiat de noi.
Legat de perioada în care am făcut şcoala în Basarabia… Şcolile primare erau foarte bune, învăţătorii foarte bine pregătiţi, erau oameni foarte pricepuţi nu numai din punct de vedere al scrierii, cititului şi socotitului, erau oameni cu foarte multă îndemânare, noi învăţam la şcoală şi un pic de grădinărit, lucru manual. Fiecare şcoală avea o grădină, era împărţită în patru sau cinci loturi în curtea mare a şcoli, în funcţie de numărul de clase. Noi acolo săpam pământul, puneam ceapa, ridichile, salata, aveam ora când mergeam şi fiecare lucra bucăţica lui, stropeam, se făceau concursuri între clase, care are grădina cea mai frumoasă. După aceea aveam atelier, unde învăţam cum să facem un scăunel, o măsuţă, un cuier, cum se bate un cui. Aveam orele de muzică în care învăţătoarea noastră cânta la vioară, învăţam colinde, cântece de pe vremea aceea, se organizau serbări, toate figurile se făceau. Sigur că fiecare îşi completa acasă cunoştinţele… Am intrat la liceu în 1938, în vara când depăşisem zece ani, la liceul Ştefan cel Mare, la Tighina unde am avut nişte profesori foarte buni, îndeosebi la istorie şi la ştiinţe naturale. Erau profesori foarte buni, adică nu oricine putea să devină în România interbelică profesor la un liceu, trebuia să aibă multe calităţi, grade date ca să fie şi competenţă recunoscută. Nu te angaja pe pile, cuvântul „pile” era necunoscut, nu se punea problema ca un profesor să dea meditaţii, el la clasa lui, cum se întâmplă azi, aşa ceva nu exista, deci… era o rigoare, notele care se dădeau erau mici, dar profesorii erau foarte pricepuţi… cu mult drag de copii, dar şi severi în acelaşi timp. Atmosfera din şcoală era de calm, profesorii nu jigneau copiii, să spună „Bă măgarule!”, „Bă tâmpitule!”, nu exista pe vremuri aşa ceva, să mă leg de un cusur al lui, că era şchip, orb, astea erau excluse. Şcoala a fost foarte bună. În 1940 când au venit evenimente, când s-a retrocedat Basarabia, exact după ce am terminat şcoala, ne-am refugiat la Săcele şi am venit în casa noastră. În toamna lui 1940 am devenit elev la Şaguna. Am învăţat doar un an pentru că războiul ne-a întors din nou şi am făcut clasa a opta, clasa de trecere spre cursul superior la Tighina, în condiţii de război, foarte grele, iar la examenul de admitere am reuşit la liceul „Alecu Russo” la Chişinău. N-am urmat aici pentru că cineva m-a rugat să facem un schimb cu cineva care avea un frate la acest liceu, aşa că eu m-am mutat la liceul Bogdan Petriceicu Haşdeu, a fost o convenţie între doi directori. Aici am urmat clasa a noua şi jumătate din clasa a zecea, după care m-am mutat la Braşov din nou, de data asta la Meşotă. Am urmat mai multe licee din cauza războiului… asta a fost, a fost una din nenorocirile şcolii pe care am urmat-o… Am terminat liceul în 1946 când am dat bacalaureatul. Am fost doi ani de zile student la Drept, a fost dorinţa tatei, dar n-am putut să urmez cursurile pentru că era o mizerie cruntă… tata murise în ’44 şi am rămas cu mama fără mijloace materiale, a trebuit să trăim din te miri ce. Chiar din vara lui ’44 am muncit pe unde am găsit de lucru, în zidărie vara şi iarna dădeam meditaţii… am dus-o foarte, foarte greu, fratele meu a fost prizonier în Rusia o vreme…
Am avut profesori deosebiţi, atât în ceea ce priveşte comportamentul, cât şi competenţele
A.B.: Cum aţi descrie perioada petrecută în cadrul Colegiului „Andrei Şaguna” din Braşov, chiar dacă aţi urmat doar un an acolo?
D.C.: A da… a fost foarte interesantă perioada de la Şaguna, am avut nişte profesori iluştri, câţiva dintre ei deosebiţi, după aceea ei mi-au devenit colegi pentru că eu am venit profesor la Şaguna când am terminat facultatea în 1952. Îmi amintesc de profesorul de limbă franceză, Octav Şuluţiu, care a fost o personalitate a culturii româneşti, un membru al grupului de scriitori din care a făcut parte Mihail Sebastian, Mircea Eliade, dar şi alţi scriitori ai vremii, Ion Minulescu, Lacea, Cincinat Pavelescu, un grup extraordinar de puternic de la Braşov, în mijlocul cărora a activat şi Octav Şuluţiu. Alţi profesori iluştri au fost Valeriu Maximilian, celebrul pictor pe care îl vedeţi la muzeele Braşovului, pe profesorul Stelian Mărculescu care iarăşi a fost o personalitate, matematician şi… a fost anul în care am locuit la Braşov la mătuşa mea în Schei după care m-am întors la Tighina unde era gimnaziu, nu era liceu, aşa că a trebuit să mă mut la Chişinău cum am spus… Am avut profesori deosebiţi, atât în ceea ce priveşte comportamentul, cât şi competenţele.
După cum spuneam, la 15 septembrie 1952 am devenit profesor la Şaguna. Aici m-au primit foarte bine, m-au răsfăţat, şi dorind să mă încerce directorul de atunci, care era puţin nemulţumit ca la 24 de ani să fiu profesor, mi-a dat două clase de a unsprezecea din care una era pur şi simplu turbată. N-am ţipat, nu i-am jignit, dar eu aveam deja experienţă de trei ani de muncă la ambasada maghiară. În două luni de zile eram prieten cu ei cu toţi. M-am simţit foarte bine la Şaguna. Însă peste doi ani de zile am fost chemat la Institutul de Mecanică din care s-a dezvoltat viitoarea Politehnică. Am stat acolo, după aceea iar m-am întors la Şaguna unde am stat până în 1962.
A.B.: Ştiu că sunteţi un foarte bun vorbitor de limba rusă. Cum aţi învăţat această limbă?
D.C.: În 1948 s-a deschis la Bucureşti o facultate de limbă şi literatură rusă care se chema Institutul Maxim Gorki şi era ceva nou. E foarte interesant că apariţia acestui institut a trezit un interes deosebit în rândurile studenţilor de atunci şi au fost studenţi de la alte facultăţi care au văzut că apare o apropiere de Rusia, deci e nevoie de oameni care să cunoască limba rusă. S-a făcut o investigaţie pentru a se vedea care vor fi cadrele didactice. Din rândurile tinerilor veniţi din Basarabia, vorbitorii nativi de limbă rusă, deveniţi studenţi ai facultăţilor din România şi apoi profesori de română, franceză, germană, istorie, s-au ales pentru anul I. Toţi cei care ne învăţau pe noi limba rusă erau intelectuali de cea mai bună clasă, vorbitori de limbă rusă, deci erau vorbitori nativi, aşa se cheamă, „native”. Deci am avut o instruire excepţională. Eu când am intrat în facultate eram vorbitor curent de limbă rusă, dar colegii mei au venit de la facultăţi, fiind interesaţi să înveţe această limbă. În anul doi ne-au venit primii profesori de la Moscova la lingvistică, printre care şi domnişoara Roşcova, o profesoară foarte bună.
Eu i-am fost interpret chiar lui Gheorghe Gheorghiu Dej, fiind ştiut de serviciile secrete că eu vorbesc rusa exact ca limba română, pentru că miniştrii au plecat cu un grup de savanţi ruşi să deschidă nişte şantiere la minele de uraniu de la Băiţa, lângă Oradea şi au avut nevoie de un interpret de care să nu ştie nimeni până atunci. Apoi am fost invitat să predau limba rusă la ambasada maghiară din Bucureşti, intrând în mediul diplomatic. Intrând în esenţa lucrurilor celor două limbi, rusă şi maghiară, mi-am dat seama că există între ele o apropiere sistemică şi această apropiere m-a dus la o cercetare care mă ţine până astăzi şi care o finalizez acum şi se cheamă „Valoarea documentar-istorică a limbilor europene” în care doar confruntarea dintre limbi este cea care ne conduce pe noi la analize profunde.
Erau cursuri frecventate săptămânal de sute de studenţi şi am avut formaţii muzicale deosebite
A.B.: Ca director al casei studenţilor, în ce fel v-aţi pus amprenta asupra acesteia?
D.C.: Da… Deci din 1963 am devenit directorul Casei studenţilor. I-am spus directorului de atunci că eu văd casa studenţilor ca pe o instituţie academică şi am făcut între 1963 şi 1969 cea mai importantă instituţie culturală din Braşov. Am stabilit legături cu Academia Română, am făcut un curs de cultură muzicală pe care mă strădui acum să-l pun pe picioare la Săcele, cu Conservatorul din Bucureşti şi cel din Cluj şi cu un eminent profesor care acum conduce în Germania o mare instituţie de cultură muzicală, Musico Sofia, care a durat cinci ani la Braşov. Erau cursuri frecventate săptămânal de sute de studenţi şi am avut formaţii muzicale deosebite. Eram premiaţi la toate concursurile studenţeşti pe ţară. Aveam anual turnee la Iaşi, Timişoara, Cluj, Bucureşti şi eram cunoscuţi în toată România studenţească. Aveam o bibliotecă, o casă de discuri, un cerc foto, două-trei expoziţii pe an în care studenţii au învăţat arta fotografiei, un grup de peste douăzeci de studenţi, un big band. Au fost nişte lucruri care au lăsat o amintire extraordinară. Pentru spectacolele de gală organizate după concursuri eu am primit din partea lui Ceauşescu ordinul meritului cultural.
M-am pensionat la 67 de ani, dar m-au rugat prietenii să accept să lucrez la liceul de artă din Sfântu Gheorghe şi am lucrat cinci ani acolo, după care, dând curs unei solicitări, am lucrat 11 ani la firma Lukoil din Ploieşti unde am făcut servicii de limbă rusă şi engleză. Am intrat în câmpul muncii la Lukoil când aveam 73 de ani şi m-am pensionat acum câteva luni definitiv după şaizeci de ani de muncă.
Publicaţia trebuie să ajute la renaşterea unor lucruri, ale unor industrii casnice
A.B.: Revenind la activitatea din Săcele, sunteţi preşedintele de onoare al revistei „Plaiuri Săcelene”, revistă editată de Asociaţia Sportiv-Culturală „Izvorul” din Municipiul Săcele. Ce părere aveţi de faptul că există o astfel de publicaţie la Săcele?
D.C.: Publicaţia aceasta a crescut în ultima vreme şi vreau să spun că ea trezeşte interes. Sunt evocări ale traiului de odinioară al mocanilor care au fost oameni bogaţi chivernisiţi cu dragoste de muncă, de perfecţionare. S-au creat nişte preocupări adiacente… Această publicaţie trebuie să ajute la renaşterea unor lucruri, ale unor industrii casnice. Revista trebuie să aibă şi aspectul ei pragmatic. Deci este aspectul spiritual, al evocării, apoi al promovării condeielor şi în special ale celor tinere până nu este prea târziu ca să-şi constituie legătura cu vechea gardă.
A.B.: În ce fel aţi dori să se dezvolte viaţa culturală la Săcele?
D.C.: Cea mai mare nenorocire este inexistenţa unui centru cultural săcelean şi tu te rog să ataci această problemă, tu cu condeiul tău, ca la bogăţia care se perindă şi se scurge pe aici, dacă vrem să promovăm ideea unei culturi muzicale, noi nu avem o sală, trebuie să avem undeva un centru cu o sală de o mie de locuri în care să avem nişte spaţii specifice, o bibliotecă, săli de cursuri. Ce e mare filosofie treaba asta? Că dacă cineva are iniţiativă vin şi ăia din străinătate şi ne ajută, asta poate fi făcută şi cu accesare de fonduri europene, dacă cuiva îi umblă mintea. Cineva vrea să aibă funcţie, dar nu vrea să-şi bată capul. Deci asta vine generaţia voastră care trebuie să ştie ce este de făcut acolo. După aceea, consolidarea specificităţii zonei, adică prin manifestări specifice dar nu făcute în grabă şi superficial, prin promovarea etnicităţii noastre, costume, obiceiuri, case, arhitectură, adică să se creeze o zonă exemplară în care statul să ajute, să le readucă la vechiul stil. Statul să asigure infrastructura casei, dar aceasta să arate pe dinafară cum arăta odată, şi casa şi curtea, aşa am văzut în Germania. Să facă un „muzeu al satului săcelean” în care locuitorii să trăiască acolo. După aceea, magazine cu produse specifice. Este o ruşine turismul, era turismul acesta casnic, agroturismul, adică să fie identificaţi oameni care au poziţionate casele în zone foarte frumoase, să fie ajutaţi, nu la bloc, ci cei care au o curte, nişte camere unde omul să se scoale dimineaţa să audă un cocoş cântând, nişte găini orăcăind, un căţel lătrând prin curte şi aşa mai departe, să ia masa la prânz într-o livadă, ăsta e un turism casnic. Să fie oameni amatori şi care să ştie să gătească, să existe o organizaţie profit, fără escroci bineînţeles, în care să poţi să mănânci în fiecare zi o plăcintă mocănească, să poţi să-ţi iei tu, ca persoană ocupată şi care nu ai timp să găteşti, o oală de sarmale gata ştampilată cu oală cu tot, o mămăligă cu brânză în oală de lut dar cu oală cu tot. Apoi să se înfiinţeze croitorii cum erau odată, ateliere de încălţăminte pe comandă cu pantofi din piele sau de îmbrăcăminte. Totul merge, numai să vrei. Sunt atâtea lucruri de făcut… se fac târgurile astea la Bucureşti, la Săcele nu se poate face aşa ceva? Eu, dacă cineva m-ar susţine material, aş demonstra un lucru: că dacă fac eu o plăcintărie unde se vând plăcinte cu cartofi, la un ghişeu şi cu brânză, la altul, douăsprezece ore pe zi e coadă şi… zicem bă că n-avem de muncă, că n-avem cutare dar putem face imediat de muncă, douăsprezece ore pe zi e coadă la plăcinte şi case de comenzi. Sunt bani de făcut, dar făcut pe lucruri bune, lumea umblă după aceste tradiţii şi acolo ar fi… şi ţoale de astea şi blană de pus prin casă şi pulovere lucrate de cineva de mână frumos sau făcute la maşină, dar cineva trebuie să-şi bată un pic capul. Lumea caută din astea înnebunită şi în Statele Unite există locuri unde se practică. Pe coastele Pacificului sunt magazine ale ruşilor stabiliţi de sute de ani acolo specialişti în peşte afumat şi murături. Sau ar putea să fie reînviate dansurile, un cor care să colinde din casă în casă, alte manifestări culturale…
(va urma)