Într-o dimineaţă de zahăr şi miere, printre triluri de privighetori cu pene de catifea şi glasuri de cristal, când soarele tocmai se trezea alene, frecându-se tacticos la ochi ca o pisică, micuţa Carolina se pregătea pentru o nouă zi, o zi care, deşi nu ştia, avea să fie cea mai specială din viaţa ei. Micuţa locuia în scorbura celui mai verde şi des copac al Pădurii Fermecate unde, alături de părinţii ei, Isabela cea Frumoasă şi George cel Voinic, creştea şi devenea încetul cu încetul cea mai specială fiinţă din toată pădurea. Se spunea că, peste ani, ea va stăpâni întreg ţinutul în care se născuse căci ursitoarele fermecate îi oferiseră harul nemuririi şi al înţelepciunii. Încă de la naşterea sa, toate vieţuitoarele pădurii veniseră să o vadă şi să-i aducă felurite daruri, iar astăzi, fiind ziua ei, cucul, mierla şi privighetoarea se aşezaseră pe creanga de la intrarea căsuţei din copac şi îi cântau „La mulţi ani”, aducându-i un săculeţ cu licuricii vioi ce erau oferiţi doar copiilor speciali.
Deşi Carolina împlinise doar un an, aceasta era foarte deşteaptă, iubitoare şi vorbăreaţă. Alerga toată ziua după gâze şi fluturi, vorbea cu veveriţele şi bursucii, se împrietenea cu toţi locuitorii pădurii, dar cel mai mult îi plăceau răţuştele sălbatice şi ştrumfii cei voioşi, spiriduşii acestui ţinut. Era un copil vesel şi frumos care creştea într-o lună cât alţii într-un an şi asta datorită darului zânelor fermecate ce ştiau că micuţa avea să înfăptuiască lucruri măreţe pentru semenii săi şi că, fiinţa ca ea, se năştea doar o dată la o mie de ani. Pentru că, în curând, Pădurea Fermecată urma să aibă nevoie de puterile fetiţei, zânele îi oferiseră din prima zi a naşterii sale nu doar harul nemuririi şi al înţelepciunii, ci şi darul creşterii sale timpurii.
– Dragă Carolina, îi spuneau părinţii oferindu-i un mic obiect rotund şi moale, pentru că astăzi e ziua ta, primeşte ca dar din partea noastră această minge fermecată în culorile purpurei şi ale grânelor. Această minge, dacă o vei purta cu tine mereu, te va feri de toate vrăjile şi relele ce se pot abate asupra-ţi.
Apoi, Isabela cea Frumoasă o sărută pe micuţă pe ambii obrăjiori şi îi mai spuse:
– Fetiţa mea scumpă, eu am primit mingea de la bunica mea şi datorită ei l-am cunoscut pe tatăl tău şi te-am avut pe tine. Acum, este rândul tău să o primeşti şi să o păstrezi asupra ta în fiecare clipă. Poart-o ca pe un talisman şi norocul va fi mereu lângă tine!
Pentru că şi tatăl ei o iubea la fel de mult, acesta o luă în braţe şi îi spuse:
– Fata tatii, să fii mereu aşa de veselă ca în această zi, să respiri doar binele şi frumosul din lume şi să transmiţi dragostea şi bunătatea ta celor care din jur. Uite, eu îţi dăruiesc acest topor fermecat care a fost al bunicului meu, pădurar iscusit şi cunoscător al tuturor cotloanelor acestei păduri. Poate te miră acum de ce ţi-l dau, dar ai să vezi că vei avea mare nevoie de el, când nici nu te vei aştepta. Dacă îl înfăşori în acest petec, el va deveni invizibil şi-l vei putea purta mereu asupra ta, în buzunarul hainelor. Haide, ia-l şi mergi liniştită să te veseleşti de ziua ta! încheie acesta, sărutând-o pe fruntea mică şi luminoasă ca un chihlimbar.
După aceea, micuţa porni alături de părinţi spre luminişul pădurii unde urma să petreacă alături de prietenii săi, ştrumfii fermecaţi, bursucii cafenii, veveriţele jucăuşe şi buburuzele lucitoare. Mama o îmbrăcase cu cele mai frumoase haine pe care le avea în dulăpiorul din scânduri de stejar, cel în care erau păstrate doar veşmintele pentru zile mari: o rochiţă mov ţesută cu fir de aur, o pălărie roz cu broderie din fluturi străvezii de noapte şi pantofiori albi ca laptele cel proaspăt muls. Fetiţa era atât de mândră de hăinuţele sale încât se învârtea de jur-împrejur, dansa şi cânta, fredonând mereu:
Astăzi este ziua mea,
O zi mare, zău aşa!
Împreună vom cânta,
Vom dansa, ne vom distra.
De vreţi să veniţi şi voi,
Hai cu toţii-n pas vioi!
Nici nu apucă bine să încheie ultimele cuvinte, că în faţa ei apăru spiriduşul Plici, fratele lui Plac din neamul ştrumfilor pădurii, care o trase de rochiţă şi i se urcă în grabă pe mâna dreaptă, aşezându-i-se pe umăr. Plici era foarte agitat şi speriat, iar şapca şi bretelele de la salopetă îi căzuseră pentru că fugise alertat spre fetiţă. Isabela cea Frumoasă şi George cel Voinic rămăseseră în urma fetei pentru că aceasta se luase la întrecere cu fluturii cei argintii de zi. Totuşi, micuţa Carolina, curajoasă defel, nu se sperie de apariţia sa bruscă şi îl întrebă:
– Plici, ce faci tu aici? Trebuia să mă aştepţi în luminişul pădurii, să petrecem de ziua mea. Haide, ia-mă de mână şi să mergem.
– Carolina, lasă-ţi părinţii şi haide. Trebuie să pleci degrabă spre ţinutul Buburuzelor Arămii căci e jale mare acolo! îi strigă ştrumful.
– Dar ce s-a întâmplat, dragă Plici? Au păţit ceva buburuzele mele dragi? îl întrebă aceasta, puţin speriată.
– Încă nu s-a întâmplat nimic, dar e pe cale să se întâmple ceva foarte grav. Sărmanele buburuze vor fi invadate de Păianjenii Fioroşi care au început de câteva zile să-şi construiască culcuşuri de-a lungul ţinutului. Tot ţinutul este împânzit de casele lor străvezii. Cu toţii pregătesc venirea Păianjenului cu cinci capete care va pune stăpânire pe toate buburuzele, le va fermeca cu veninul său şi le va transforma în supuşii săi.
– Dar, Plici, cum aş putea eu să le ajut? Sunt atât de mică, de-abia am făcut un an, nu ştiu nimic despre tainele vieţii şi nu cred că le-aş putea salva pe bietele buburuze, chiar dacă le iubesc atât de mult, se plângea micuţa, alunecându-i pe obraz câteva bobiţe de apă.
– Te înşeli, dragă Carolina. Tu eşti singura care le poate reda liniştea şi care-l poate nimici pe Păianjenul cu cinci capete. Ştii bine că eşti un copil special pentru că ai crescut într-o lună cât alţii într-un an şi, în plus, ursitoarele ţi-au oferit darul nemuririi. Ai venit pe lume ca să ne ajuţi, iar asta va fi prima încercare din viaţa ta. Haide, nu te teme, ai încredere în mine şi urmează-mă! Gândeşte-te cât de mult ţii la buburuze şi câtă nevoie au de tine în aceste momente. Hai, voi fi alături de tine, dar va trebui ca singură să răpui păianjenul vrăjmaş, adăugă Plici, încercând să o convingă pe micuţă să le salveze pe micile vieţuitoare aflate la necaz.
Apoi, deodată, de nicăieri, se stârni un vârtej de praf şi frunze uscate, atât de puternic încât îi luă pe sus pe fetiţă şi pe ştrumful Plici şi îi aduse tocmai în mijlocul Ţinutului Buburuzelor Arămii. Carolina era uimită de ceea ce vedea în juru-i căci ţinutul era de nerecunoscut. Din frumuseţea ce părea de neştirbit mai rămăsese doar pulberea. Toate căsuţele buburuzelor fuseseră distruse, florile plantate de ştrumfii grădinari erau strivite la pământ şi sugrumate de pânzele ţesute de păianjenii nimicitori, iar o pâclă groasă şi cenuşie acoperea luminişul în care altădată se dădeau spectacolele tuturor anotimpurilor.
Cu toate acestea, gâzele o întâmpinară cu căldură pe fetiţă, prinzându-se aripă cu aripă într-o horă şi începând să cânte:
Carolina, fetiţă frumoasă,
Cu drag de noi aleasă
Bine ai venit aici
Alături de micul Plici.
Să ne scapi de răul soi
Să ne veselim şi noi.
Apoi, Buburuza-Mamă ieşi în faţa Carolinei, se aşeză pe mâna ei şi începu să-i povestească că pe vremea când florile râdeau şi fluturii dansau, Păianjenul cu cinci capete se năştea şi fusese ursit să devină stăpânitorul tuturor gâzelor din acest ţinut pentru a le pedepsi din cauză că au distrus de foarte multe ori pânzele ţesute de păianjenii neamului său. Gărgăriţele nu au putut să se împrietenească niciodată cu aceştia, considerându-i cei mai mari duşmani pentru că se amestecau în armonia şi frumuseţea tărâmului. Chiar dacă fiecare fusese lăsat pe faţa pământului cu un scop, Păianjenii Fioroşi nu doar ţeseau, ci şi atacau o parte din buburuze, dorind să le nimicească şi să se înmulţească în număr cât mai mare. Dintr-un motiv cunoscut doar de ei, aceştia deveniseră din ce în ce mai agresivi, pregătind venirea Păianjenului cu cinci capete plecat într-o călătorie lungă din care avea să se întoarcă mai puternic ca oricând.
– Tu eşti singura care ne poate salva pentru că ai primit darul nemuririi şi doar o dată la o mie de ani se naşte o fiinţă ca tine, mai adăugă Buburuza-Mamă. Astăzi, puterea ta este şi mai mare pentru că e ziua ta, e ziua când o dată pe an te întorci din nou la momentul naşterii, cel în care ai intrat victorioasă în lumea aceasta, cel în care ai spart întunericul şi ai ieşit la lumină. Doar astăzi îl poţi distruge pe vecie pe Păianjenul cu cinci capete!
Deodată, din depărtare începuseră să se audă zeci de paşi care se îndreptau cu repeziciune spre locul în care se aflau buburuzele şi fetiţa. Pământul începuse să se cutremure.
– Păzea! strigă Plici cât îl ţineau rărunchii. Vine, se apropie, în câteva clipe va pune stăpânire pe noi! Este Păianjenul cel cu cinci capete!
– Am o idee! spuse Carolina, brusc însufleţită. Ce-ar fi să plecaţi cu Plici în Pădurea Fermecată şi să vă adăpostiţi acolo până ce am să-i vin de hac vicleanului păianjen?
Fără să-şi dea seama de unde şi cum, Carolina scoase de sub pălărie mingea dăruită de mama ei şi spuse următoarele cuvinte, arătând spre ceata de buburuze:
Piri bum, piri ba,
Zbor senin de rândunea,
Trandafir-mărgăritar,
Du-i pe toţi-n al meu hotar!
Vârtejul care o aduse pe fetiţă aici îi ridică în înaltul cerului pe Plici şi pe gărgăriţe, iar în scurt timp nu mai rămase în urma lor decât un mic semn negru în mijlocul văzduhului, de mărimea unui purice.
Acum, era rândul Carolinei să îl înfrângă pe monstrul cu zeci de picioare. Totul se întâmplă foarte repede. Fetiţa îşi aminti că avea în buzunarul rochiţei toporul fermecat dăruit de tatăl ei şi se gândea că îi va fi de mare folos în următoarele clipe. Se ascunse în spatele unui mărăciniş de la intrarea în ţinut şi aşteptă venirea acestuia. Când păianjenul îşi făcu apariţia, Carolina sări în spinarea lui şi îi reteză rând pe rând cele cinci capete. Acesta căzu zdrobit la pământ, iar restul păianjenilor care îşi construiseră case în ţinut muriseră pe loc pentru că doar stăpânul lor îi ţinea în viaţă. Fără el, aceştia erau pierduţi şi lipsiţi de orice vlagă pentru că în fiecare cap al acestuia zăcea puterea a încă o sută de păianjeni.
Mândră că a izbutit, Carolina se întoarse degrabă în Pădurea Fermecată, adusă în cioc de vulturul cel protector şi lăsată în luminişul unde urma să aibă loc petrecerea de ziua ei. Dar, mare îi fu mirarea când nu găsi pe nimeni aici, nici măcar o urmă că ar fi fost cineva cu câteva minute înainte de a se întoarce aici.
– Poate că s-au dus la culcare, îşi spuse micuţa puţin dezamăgită. Dar, încă nu e ora de culcare, cel puţin după razele soarelui care încă se mai joacă printre nori. Oare unde or fi cu toţii? se întreba nedumerită Carolina. Nici măcar Plici sau buburuzele…
Fetiţa rămase câteva clipe pe loc, mai-mai poate o apărea cineva, dar apoi, văzând că timpul trece şi este singură în mijlocul luminişului, o porni spre scorbura în care locuia, gândindu-se că poate îi va găsi măcar pe părinţii ei aici. Pe la jumătatea cărării dintre luminiş şi scorbură, chiar la o răscruce de drumuri, Carolina fu trasă de mânecă pe partea cealaltă a pădurii unde… ce credeţi? Erau toate vieţuitoarele, buburuzele, ştrumfii şi părinţii ei! Cu toţii o luară pe sus pe fetiţă, o aruncară de trei ori şi îi cântară „La mulţi ani” de se auzea ecoul lor în tot ţinutul şi dincolo de el. Au vrut să-i facă o surpriză, mai ales că îl omorâse şi pe duşmanul Buburuzelor Arămii. Ştrumfii fermecaţi, în frunte cu fraţii Plici şi Plac, îi aduseră fetiţei un tort din marţipan roz, de trei ori mai înalt decât ea şi care avea rânduri, rânduri de ciocolată, frişcă, zmeură, fragi şi afine. În vârful lui, se afla o coroniţă cu diamante aduse din Valea Cărăbuşilor Hoinari pe care scria „Carolina, eroina Pădurii Fermecate”. Buburuzele şi licuricii primiţi în dar se prinseră în horă şi zburau în cerc în jurul coroniţei pe care o ridicară mai apoi de pe tort şi o puseră pe capul micuţei.
Fetiţa se afla în largul ei, râdea, cânta şi se bucura alături de toţi prietenii săi. Isabela cea Frumoasă şi George cel Voinic o luară în braţe şi o priveau cu mândrie şi mult drag, iar în ochii acestora se citea sclipirea iubirii, cea din care se născuse Carolina, eroina din Pădurea Fermecată.
Şi m-am împrietenit cu-o buburuză isteaţă
Şi v-am spus o poveste săltăreaţă.
Şi-am plecat din poieniţă
Şi v-am spus o poveste despre o fetiţă!