Nişte semne de… „furniculaţie”!
„Deci… azi sunt supărat. Nu mai pot! Trebuie să-mi fac ghiozdanul singur şi nu-mi place deloc. Mâine… ce e mâine? A! Mâine e miercuri şi am o oră de română, una de matematică şi una de desen. Iar trebuie să-mi car ca un elev silitor cartea aia grea de mate şi blocul de desen cu acuarele şi… Dar, stai! Mâine avem şi lucrarea aia la română! Of… Oare de ce trebuie să ne dea mâine lucrare? Adică, autodictare din aia! Trebuie să învăţ poezia cu tot cu semnele de punctuaţie, dar e aşa de grea… Ia să văd, poate reuşesc. Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună! Parcă între păsărele şi pe la cuiburi e o virgulă, şi între rămurele şi noapte bună mai e încă una… Nu! Nu e bine! Uite că aici nu e nicio virgulă, doar o linie şi un semn al mirării, pus la sfârşit ca să se mire proştii ca mine! Încă o dată: Somnoroase păsărele, pe la cuiburi… Nu mai pot, e prea greu şi păsările astea sunt aşa de somnoroase că mai am puţin şi adorm şi eu cu ele. Trebuie să mă gândesc la ceva pentru mâine, să ţin şi eu minte semnele astea ca să iau o notă mare… dar cum să fac? Ştiu! O să scriu pe cutia de carioci cu creionul şi nu o să vadă nimeni. O să pară că am înţepat cu vârful acului cutia aşa cum ne-a învăţat să facem la lucru manual. Asta o să fac! Sper să nu mă prindă doamna, că altfel iau scăunelul. Dar tot nu mă las! Puţină antrenalină din aia nu strică.”, se încuraja micul Tilică cu o seară înainte de ziua cea mare, ziua când urma să dea prima dată în viaţa lui o autodictare. Cu cartea de română într-o mână, cu creionul în cealaltă şi cu tot curajul pe care-l adunase în ultima oră de când se chinuia să înveţe poezia, se apucă să termine operaţiunea semnelor de punctuaţie care-i dădeau atâta bătaie de cap. Apoi, Tilică îşi aşeză liniştit cărţile şi caietele în ghiozdan şi, destul de somnoros ca o păsărea a lui Eminescu, îşi potrivi în fel şi chip perna, căutându-şi poziţia ideală pentru câteva ore bune de dormit.
A doua zi, părea însă că totul începe cu încetinitorul ca şi cum toată îngrijorarea şi frământarea din seara anterioară ar fi zburat departe. Era o dimineaţă răcoroasă de mai, bântuită de aroma liliacului proaspăt înflorit, a ierbii proaspăt cosite şi de primele raze de soare care se iveau timid printre norii rătăciţi, când cel mai adorat prieten nocturn nu se îndură să plece şi te îndeamnă să îţi continui călătoria prin universul somnulul, înfăşurat în dulcea mantie a cearşafului. Dar era şi ora când natura însăşi, cu învelişul său de rouă şi de lumină, se amestecă în viaţa ta particulară şi îţi dă o mie de motive să te abaţi de la drumul tău şi să poposeşti pe la „Bucuria copiilor” pentru câteva clipe dulci în cele mai colorate leagăne. Ceasuri de cumpănă, de lenevie şi chef de joacă, de remuşcare că nu faci nimic sau că nu faci ceea ce trebuie. Tilică se ridică încet, încet din pat şi porni spre şcoală, dar, atras ca de o mână invizibilă, se abătu din drumul său pe la parcul de lângă bloc, în interiorul căuia se simţea ca într-o barcă fără vâsle care merge mereu spre larg, acolo unde nu era nici durere, nici întristare, nici suspine, nici lucrare sau autodictare şi doar o trândavă visare şi o lene fără sfârşit. Însă era şi ceva care te înghiontea şi te smucea brusc tocmai când ţi-era fantezia mai dragă. Gata, Tilică dragă! E timpul să te grăbeşti, băiatule, să-i dai bătaie, căci şcoala nu ţine cont de liliac, de iarba proaspăt cosită sau de parcul „Bucuria”. Ceasul de la primărie, ca un clopoţel de argint, bătu de opt ori, anunţând că eroul nostru n-avea încotro, pentru că, din splendoarea acestei zile trebuia să sară peste două străzi, unde se afla clădirea galbenă cu săli lungi şi ore kilometrice unde extemporalul începea să-şi facă simţită prezenţa.
Aşa, deci semnalul fusese bun, căci Tilică, în doi timpi şi trei mişcări, uită de lentoarea dimineţii cu toate frumuseţile ei şi porni către locul în care creativitatea sa din seara anterioară trebuia să dea roade. În timp ce intra pe poarta şcolii, soarele străluci mai puternic o clipă, ca pentru un gest de despărţire, apoi se ascunse brusc printre nori, de parcă ar fi prevestit liniştea dinaintea furtunii extemporalului.
Intrând în clasă cu sufletul gata să-i iasă din piept, de parcă ar fi alergat la proba de o sută de metri garduri, cu musca pe căciulă şi la propriu şi la figurat (pentru că o gâză i se aşezase tocmai pe şapca de curând spălată!), ştiind că nu a ajuns tocmai la timp, băiatul îşi ocupă locul în bancă, în timp ce doamna Clara, cea mai aspră învăţătoare din toată şcoala, se pregătea să-l întrebe cu un glas mieros, dar care ascundea sămânţa gâlcevei:
– Tilică dragă, la ora aceasta se vine la şcoală? Te credeam băiat cuminte.
– Ăăă, ştiţi doamna învăţătoare… eu am avut o problemă, o problemă mică şi măruntă, de fapt, nu una, ci două şi de-aia am întârziat, îi răspunse băiatul cu şapca pe-o ureche, gata să aterizeze în poala colegei sale de bancă, cu un picior îndoit sub fund şi cu unul care atingea solul, încercând să se înalţe în faţa duşmanului şi pregătit să-şi ia zborul… răspunsul!
– Da? Şi care sunt problemele care te-au făcut să întârzii tocmai în ziua şi la ora când urmează să daţi lucrare? Sau ţi s-a urât cu binele şi ai început să te iei acum după colegii tăi mai ştrengari?
– Păi, nu, adică da, adică sunt un elev cuminte, dar ştiţi, doamna Clara… Robinetul de la baie mi-a dat apă… ăăă… mi-a dat de furcă pentru că s-a stricat tocmai după ce m-am spălat pe dinţi şi, când să ies pe uşă, broasca s-a blocat şi…
– Tilică, nu mă duci pe mine cu gogoşile astea! Ia loc în bancă şi altădată să nu se mai întâmple! îi atrase atenţia doamna Clara, vădit înfuriată şi cât pe ce să scoată flăcări din nări, asemenea balaurului din poveste.
– Dar de unde gogoşi, doamna, pentru că numai sâmbăta face mama gogoşi şi acum n-am avut de unde să aduc la şcoală, îi spuse băiatul, ţinându-şi degetele încrucişate la spate, în speranţa că va scăpa fără vreo sancţiune.
– Tilică! Gogoşi înseamnă minciunile pe care tu mi le spui, încercând să scapi de o mustrare mai aspră, să mă duci cu preşul, dar nu cu cel din povestea lui Aladin, în cazul în care nu ai înţeles şi mai ai ceva de comentat! Văd că te-ai cam obrăznicit! se înfurie şi mai tare învăţătoarea. Dar, deocamdată, o să lăsăm asta deoparte, căci nu avem timp de pierdut cu bazaconiile tale.
„Da… bazaconii! Ce bune ar fi nişte Bazaconii, ceva bun de ronţăit, nişte covrigi cu susan sau cu mac… Sau o prăjitură cu ciocolată…”, visa bietul Tilică, plutind în neantul dulciurilor, în timp ce ceasul de pe perete ticăia mai tare, parcă în bătaie de joc, şi anunţa începutul sfârşitului acestei amânări a lansării navetei numite Autodictare. Apoi, cu un ton autoritar, care contravenea moliciunii matinale şi lipsei de chef a micilor guguştiuci didactici, învăţătoarea Clara îşi continuă discursul în faţa celor patruzeci de hoţi şi îi anunţă declanşarea alarmei în munţi: „Pentru astăzi, vă anunţasem o lucrare, de fapt, o autodictare la limba română, aşa că vă rog să scoateţi o foaie de hârtie şi să scrieţi poezia Somnoroase păsărele de Mihai Eminescu. Să nu aud niciun zgomot şi să nu văd nicio mişcare, căci vă voi uşura munca, scriindu-vă direct doi în catalog, fără să vă mai chinuiţi să rezolvaţi cerinţa!”.
După aceea, tăcerea se lăsă din senin, ca şi cum cuvintele doamnei avuseseră puteri hipnotizatoare asupra elevilor, iar micii poznaşi se porniră pe scris, cu o rapiditate mai ceva ca la o cursă de cai londoneză. Doar Tilică nu găsea încă reţeta fericirii care să-i permită şi lui să prindă startul acestui maraton, pentru că, speriat de vorbele învăţătoarei, acesta uitase de soluţia salvatoare din seara anterioară. Îşi aminti versurile poeziei, dar semnele de punctuaţie îi dădeau mari bătăi de cap. „Of, la ce m-am gândit eu aseară? Am uitat! Am uitat cu desăvârşire… Şi era soluţia perfectă… Extraordinar! Am uitat… of, of… şi numai din cauza ta, balaur cu patru capete, m-ai ameţit cu întrebările tale şi am uitat. Ce soluţie fantastică găsisem! Dar ce? Care? Of!”, se gândea Tilică în timp ce se apucase cu încetinitorul să scrie poezia pe hârtie, cojindu-şi o pieliţă rebelă de la rădăcina nasului. Deodată, lovit parcă de un trăznet care anunţa o ploaie torenţială, trimisă pe pâmânt de mânia zeilor, băiatul îşi ridică privirea spre cutia de carioci. Astfel, Tilică îşi aminti de însemnările pe care le făcuse în seara anterioară cu creionul şi asupra lui se năpusti o ploaie de virgule, puncte, linii şi alte semne de exclamare care-i puteau îmbrăca poezia rătăcită de pe hârtie. Cu ochii iscoditori spre locul în care se afla învăţătoarea, cu un creion pus după ureche ca un detectiv particular ce-şi urmăreşte cu atenţie cazul, băiatul apropie cutia pentru a avea un unghi mai bun de vedere şi se puse pe treabă. Completă cu meticulozitate fiecare rând, în timp ce mai arunca din când în când un ochi către credinciosul animal de pază din colţul clasei, cu pulsul de peste o sută de bătăi pe minut. Cuvintele îi curgeau acum şiroi ca robinetul uitat deschis, care i-a dat de furcă de dimineaţă, iar stiloul nu îşi oprea traseul pe foaia albă decât atunci când se împiedica într-o băltoacă de cerneală. „De-aş reuşi să termin mai repede lucrarea, dar văd că stiloul ăsta nu mă ascultă. Of… Azi dimineaţă l-am verificat şi nu curgea deloc. Pesemne că acum s-a supărat pe mine pentru că încerc să copiez, deşi e prima dată când o fac. Şi nu sunt decât nişte semne mici, că doar poezia o ştiu pe de rost. Cred că începe calvarul… Parcă s-a uitat la mine… Aoleu! Nu… pfiu… am scăpat, se uită la Georgescu, probabil îl verifică să vadă dacă a scris corect. Aşa, hai că mai am puţin şi termin. Aici mai e o virgulă, aici un punct şi la sfârşit semnul mirării. Aoleu, dar acum chiar că vine la mine. Ba nu, s-a oprit… ba da! Vine încoace… M-a prins… Of, fir-ar! Şi sunt doar nişte purici din creion pe care nu am putut să-i învăţ… şi mai e şi nervoasă, se uită cam urât. Vai de mine… Ce mă fac?”, se văită Tilică în timp ce învăţătoarea se năpusti asupra lui ca un vultur care îşi înşfacă flămând prada:
– Tilică, ce sunt semnele astea pe cutia ta de carioci? întrebă doamna Clara nervoasă.
– Păi… ăăă, ştiţi, ăăă… sunt nişte… nişte nemne, semniţe, încercă băiatul să-şi caute cuvintele dar parcă acestea nu vroiau să mai iasă şi se opreau la ieşire, înfundate de frica care-l învăluia din cap până în picioare, care-i seca rezervorul de inspiraţie şi care-l făcea să se simtă mic, în comparaţie cu haiducul năvalnic din faţa sa.
– Ce tot bălmăjeşti tu acolo? Asta e fiţuica ta, Tilică dragă? Cum ai îndrăznit, tocmai tu, cel mai sililor elev? ţipă învăţătoarea, astfel încât după ce termină de vorbit, ecoul ei încă răsuna în întreaga sală.
Chiar dacă picioarele îi tremurau precum gelatina, iar transpiraţiile reci îi acopereau fruntea, Tilică îşi făcu curaj pentru a-i răspunde doamnei Clara, cea mai aspră învăţătoare din castelul groazei:
– Uitaţi, doamna, ieri în timp ce învăţam, un şir de furnici s-au urcat pe cutia mea de carioci şi au început să-şi tremure antenele în aer. Aşa că eu, curajos, am luat un ac şi am început să le înţep, una câte una, ca să nu mă mai deranjeze, iar după ce le-am omorât pe toate au mai rămas doar semnele astea, de… furniculaţie!