Panza cenusie a toamnei s-a lasat peste orasul care inca mai poarta in el fantomele galagiei pline de culori a verii. Sub umbra si vesmantul tomnatic al anotimpului rasar gandurile, framantarile, melancoliile si perlele negre ale unor suflete pustiite si inchise cu lacatul greoi al deznadejdii ce se confunda cu uitarea. Sa fie toamna un sfarsit al verii interioare sau un fosnet care deschide mecanismul complicat de ganduri si trairi ametitoare…
Frunza uscata zambetu-mi duce,
Norul cel palid ploaia-mi aduce,
Sunt doar un corp strain in multime,
Un lant invizibil eu trag dupa mine.
Si greul apasa, si greul se-ntinde,
Iar ceata mai deasa aduce cu sine
Un aer prea dur ce staruie-n mine…
O pasare, alene, in colt la fereastra
Sopteste timid: “ce toamna mareata”,
Intinde aripa si zboara deodata
Spre tara cea calda si indepartata.
Ma uit ca prin vis si-un gand imi tresare
Caci vreau sa ating acea departare:
Hei, pasare, rogu-te, hai, du-ma pe mine
Si da-mi o farama din ce-i al tau bine!
Buticuldecreatie 