A fost odată ca niciodată că de n-ar fi… nu s-ar mai povesti? Ba da, s-ar povesti şi ar ajunge povestea până hăt, dincolo de hotarele patriei şi ale timpului, s-ar ridica la lună şi la soare, ar colinda printre norii pufoşi şi albi ca spuma laptelui şi s-ar auzi ecoul ei la infinit.
Poate vă întrebaţi a cui este povestea aceasta al cărui răsunet înconjoară lumea în lung şi în lat? Ei bine, dragi piticoţi, este povestea unei micuţe pe nume Ania Misirianţu care locuia chiar în inima tărâmului ardelean, într-un oraş situat la poalele munţilor şi a văilor argintii şi era înconjurată zi de zi de dragostea părinţilor. Lumea în care trăia fetiţa era una magică, de basm şi asta pentru că tatăl ei, simpaticul domn Misirianţu, cel cu ochii albaştri şi părul grizonat, lucra la teatrul de păpuşi şi dădea viaţă marionetelor de fiecare dată când avea loc câte un spectacol.
Aniei îi plăcea să-l viziteze pe tatăl său la teatru aproape în fiecare zi, să stea cuminte pe scaun, să se bucure de lumina specială care cufunda sala de spectacole şi să îl privească pe acesta cum mânuia sforile omuleţilor din lemn şi cârpă colorată.
Dar iată că-ntr-o zi,
Ce credeţi, dragi copii?
Căci teatrul prinse viaţă
Chiar dis de dimineaţă!
Şi-o lume minunată
Se arătă de-ndată,
Cortina ridicată,
Magia aruncată!
Pentru că mama fetiţei mergea la muncă în fiecare zi, fetiţa îl însoţea pe tatăl ei la teatrul de păpuşi unde lucra de zor de dimineaţa şi până seara. Ania era fascinată de tot ce se petrecea acolo: luminile care aruncau umbre jucăuşe pe scena cu podea de lemn proaspăt lăcuit, catifeaua moale şi frumos mirositoare a scaunelor din sală, semi-întunericul care te îndemna la visare şi liniştea adâncă care te făcea să îţi auzi chiar propriile gânduri. Într-o zi de luni, dimineaţă, mult mai devreme ca de obicei, Ania fusese adusă de tatăl său pentru a sta alături de el pe când începea să încerce păpuşile pentru spectacolul ce urma să aibă în loc în acea seară. Ca de obicei, fetiţa stătea cuminte într-un colţ al sălii şi privea cu atenţie la tot ce se petrecea în faţa ei în timp ce domnul Misirianţu lua câte o păpuşă pe rând şi verifica cu grijă starea acesteia, mişcându-le capul, mâinile şi picioarele firave. Spun „cu grijă” pentru că teatrul era vechi de o sută de ani, iar păpuşile nu mai fuseseră schimbate de o lungă perioadă de timp. Păreau îmbătrânite, majoritatea aveau hăinuţele cam ponosite, culorile vii de altădată căpătaseră o nuanţă cenuşie, iar feţele lor prinseseră un zâmbet amar, de parcă tânjeau după veselia şi energia de la începuturi. Cu toate acestea, păpuşarii acestui teatru, în frunte cu tatăl Aniei, dădeau de trei ori pe săptămână câte un spectacol pentru că erau foarte mulţi copii în acel oraş de munte, copii cărora le plăcea să pătrundă în lumea magică a teatrului.
Totuşi, această dimineaţă parcă era diferită de celelalte, simţindu-se în aer un praf magic care anunţa o schimbare. Chiar micuţa simţea acest lucru căci de îndată ce intră în sala mare de spectacole i se păru că vede printre razele răzleţe de lumină roiuri de sclipici şi că aude o larmă dincolo de cortina ce urma să fie ridicată înainte de fiecare reprezentaţie. I se părea foarte ciudat să audă acele zgomote căci doar ea şi tatăl ei erau în sală, mai ales că semănau cu nişte glasuri de copii… În cele din urmă, fetiţa nu mai băgă în seamă vocile cristaline, se aşeză în primul rând şi îl aşteptă pe tatăl ei care urma să îşi înceapă activitatea din fiecare zi. Dar pentru că era foarte obosită din cauză că se trezise mult mai devreme decât obişnuia, Ania adormi pe loc, cufundându-se într-un somn lin şi profund.
Deodată, cortina se ridică, iar păpuşile ce aşteptau să treacă prin mâinile tatălui micuţei prinseră viaţă şi începură să se mişte, una mai vioaie ca cealaltă. Ieşeau pe rând, una câte una, din spatele cortinei cărămizii, mâncată pe alocuri de molii şi pălăvrăgeau de zor:
„Iată-mă ce bine-mi şade!”
„Ia mai taci! Că păru-ţi cade,
Nici picioare nu mai ai,
Capul tău se ţine-n scai,
Hainele îţi stau să cadă
Sforile ţi se deznoadă.
Suntem bune de-aruncat!
Uite… fata s-a sculat…!?”
Aşa vorbeau păpuşile şi sporovăiau între ele în timp ce micuţa se trezise şi le privea cu ochii mari, nedumerită.
– Îmi cer scuze, dar cine sunteţi voi şi… şi unde e tata? întrebă Ania puţin speriată.
– Sunt marionetele de la teatru, cele pe care tatăl tău le mânuieşte de fiecare dată, îi spuse o mică făptură, înaltă cât degetul cel mic al fetiţei şi îmbrăcată cu o mantie aurie, sărind de pe un umăr pe altul al fetiţei.
Era spiriduşul teatrului, cel mai vechi spiriduş din acest templu al lumilor de basm.
– Dar… tu cine eşti? îl întrebă micuţa.
– Ah, am uitat să mă prezint. Eu sunt Trichi-Prichi, cel mai bătrân spiriduş al acestui teatru, cel care insuflă magie peste fiecare spectacol şi face ca lumea teatrului pentru copii să rămână eternă. Eu sunt cel care le-am dat putere păpuşilor să meargă mai departe şi să treacă peste greutăţile ce le-au apărut în cale.
– Stai puţin, nu mai înţeleg nimic. Ce greutăţi, ce păpuşi? Despre ce vorbeşti tu aici? Şi încă nu mi-ai spus unde e tatăl meu? Adineauri era aici, pe scenă, iar acum unde a dispărut?
– Stai liniştită, micuţă Ania. Eşti în siguranţă. Tatăl tău a urcat până la etaj ca să repare ceva şi, văzându-se singure, păpuşile au simţit nevoia să se mişte puţin pentru că altfel amorţesc. Şi-aşa sunt foarte bătrâne…
– Din câte am văzut, mai mult se ceartă decât se mişcă, îi spuse Ania privindu-le încă mirată. Şi totuşi… am impresia că visez. Nu ştiam că marionetele vorbesc…ceva nu e bine aici, continuă fata puţin neliniştită.
„Poooc, buuum, trooosc!!!” Se auzi deodată de la etaj, iar Ania începu să plângă speriată.
– Tata! A căzut tata! Trichi-Prichi, ce s-a întâmplat? îl întrebă micuţa speriată.
– Nu ştiu, dar… linişteşte-te. Poate s-a lovit de ceva, încercă spiriduşul să o calmeze.
– Nu cred, presimt ceva mai rău de atât, spiriduşule. Hai cu mine să vedem ce s-a întâmplat, îl rugă micuţa.
Înmuiat de lacrimile fetiţei, Trichi-Prichi porni împreună cu aceasta până la etaj ca să vadă ce s-a întâmplat cu tatăl ei. Când colo, ce credeţi că au văzut? Tatăl Aniei zăcea pe podea, fără suflare căci tocmai căzuse de la trei metri încercând să prindă nişte sfori. Spiriduşul o luă deoparte pe fetiţa speriată şi încercă să o calmeze, dar fără rezultat. Ania plângea în hohote şi vărsa râuri de lacrimi.
– De ce Trichi? De ce s-a întâmplat asta? De ce??? îl întrebă zbuciumată fetiţa.
– Ania, micuţă scumpă, stai liniştită, tatăl tău se va trezi dacă vei urma sfaturile mele. Trebuie să le ajutăm pe marionete să-şi recapete tinereţea şi frumuseţea de odinioară şi astfel îi vei reda viaţa tatălui tău, îi spuse spiriduşul.
– Cum aşa? Nu mai înţeleg nimic, i se adresă micuţa ştergându-şi rând pe rând lacrimile, dar puţin mai liniştită decât acum câteva momente. Cum pot să-l ajut pe tata şi cum pot auzi doar eu marionetele?
– Draga mea, i se adresă Trichi-Prichi, doar tu le poţi auzi pentru că am suflat peste tine praful magic al teatrului. Ele sunt supărate pentru că Monstrul Vechiului le acoperă încetul cu încetul şi doar tu le poţi ajuta să scape de acest necaz. Iar pe tatăl tău vei vedea de îndată cum îl poţi ajuta, dar trebuie să ne grăbim.
– Eu? Dar cum aş putea ajuta eu nişte biete păpuşi din cârpă? întrebă Ania.
– Le poţi reda tinereţea, culorile şi sprinteneala de altădată pentru că eşti un suflet pur, vesel, jucăuş, iar inocenţa ta este pentru ele cheia către o nouă viaţă, îi explică Trichi-Prichi.
– Şi de ce eu? Doar mai sunt atâţia copii care au aceeaşi vârstă ca mine, care sunt frumoşi şi zâmbitori? De ce sunt eu mai specială? continuă Ania să întrebe.
– Pentru că tu eşti fata păpuşarului de frunte al acestui teatru, cel mai bun şi muncitor dintre toţi cei pe care i-a avut teatrul de-a lungul anilor. Tu eşti aleasa! Haide, să pornim spre a le ajuta! îi spuse spiriduşul trăgând-o de mână şi pornind cu ea spre scenă.
Ia te uită cine vine!
Este un copil minune,
Cel de care ne-a fost scris
Să ne scoată din abis!
În timp ce cântau, micile marionete priveau mirate, dar şi încântate către micuţă pentru că aşteptau acest moment încă din prima zi când Ania pusese piciorul în acest teatru. Fetiţa rămase nemişcată în faţa lor pentru că nu ştia ce trebuia să facă. Noroc că Trichi-Prichi nu o părăsise şi îi şopti la ureche formula magica pe care trebuia să le-o spună păpuşilor în timp ce urma să le sărute pe frunte:
Pi-di-bam, pi-di-bum
Veţi întineri acum
Pi-di-ba, pi-di-bi
Pe loc vă veţi veseli!
După aceea, Ania se îndreptă spre fiecare păpuşă, o sărută pe frunte şi îi adresă formula învăţată de la spiriduş. După ce termină, o lumină orbitoare cuprinse întreaga sală, iar podeaua scenei se cutremură preţ de câteva clipe. Când lumina se stinse, micuţa observă în jurul ei un şir strălucitor de marionete, în haine noi şi culori aprinse. Astfel că Monstrul Vechiului dispăru şi făcu loc purităţii, zâmbetului şi suflului nou.
Ania primi drept răsplată de la Zâna Marionetă un săculeţ cu trei pietre magice care îi puteau îndeplini trei dorinţe de-a lungul vieţii. Nici nu mai stătu pe gânduri şi se îndreptă către locul unde tatăl ei zăcea de mai bine de o oră. Luă în mâinile sale micuţe şi catifelate una dintre pietrele dăruite şi începu să se roage atât de profund încât cuvintele sale prindeau formă şi învăluiau corpului bărbatului de pe podea. Nici nu apucă bine să termine rugăciunea că tatăl ei se ridică şi o cuprinse în braţe pe micuţa care începuse din nou să verse şiroaie de lacrimi, dar de data asta de… fericire! Ania, ajutând micile marionete ale teatrului să reîntinerească, îl ajută şi pe tatăl ei să-şi recapete puterile şi îi povesti apoi fantastica sa întâmplare.
Spre surprinderea fetei, păpuşarul o crezu pentru că şi el trecuse pe vremea copilăriei sale printr-o astfel de păţanie. Tocmai asta îl determină să lucreze la teatru şi să îşi pună toată dăruirea şi pasiunea în lucrul cu păpuşile.
Peste câţiva ani, când se transformă într-o domnişoară zveltă şi frumoasă, Ania se angajă la acelaşi teatru unde lucrase tatăl ei şi îşi îndeplini celelalte două dorinţe primite în copilărie sub forma pietrelor magice: deveni o actriţă renumită în piesele pentru copii şi reconstrui acel teatru, redându-i aura şi strălucirea de odinioară şi oferindu-i un nume cu răsunet: „Teatrul MAGIA ANIEI”.
Şi-am încălecat pe-un spiriduş
Şi v-am spus un basm ghiduş
Despre Ania şi-un teatru magic
Unde nimic nu a fost tragic.
Dimpotrivă, doar minuni
S-au petrecut într-o zi de luni!