A ÎNVĂŢA CUM SĂ IUBEŞTI:
DRAGOSTEA ALTRUISTĂ VS. DRAGOSTEA EGOISTĂ
Dragostea este sentimentul suprem cu care am fost înzestraţi fiecare dintre noi pentru a-l dărui la rândul nostru mai departe. Un text biblic spune că „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul”. Prin urmare, aceasta poate reprezenta o definiţie atotcuprinzătoare a dragostei, a acestui sentiment deosebit care îl defineşte pe om în toată fiinţa sa.
Dar oare câţi dintre noi ştim să iubim cu adevărat, aşa cum ar trebui, aşa cum este creştineşte şi cum ne învaţă Dumnezeu? Iubirea nu se învaţă, ea se simte, se trăieşte pe propria piele, se păstrează şi se dă mai departe. În iubire, raţiunea şi logica nu prea îşi au locul, iar sufletul şi inima sunt personajele principale, de aceea, aici se fac şi cele mai multe greşeli. Nimeni nu s-a născut învăţat în ceea ce înseamnă „legile iubirii”, dar, trăind de-a lungul vieţii felurite experienţe, este inevitabil să nu ajungi să cunoşti cum este bine sau nu să iubeşti.
Fie că este vorba de dragostea faţă de părinţi, de bunici, de fraţi sau surori, de aproapele tău sau de sufletul pereche, mulţi dintre noi greşim în momentul în care ne manifestăm acest sentiment divin întrucât tindem să iubim într-un mod egoist, fără să ne gândim la binele celuilalt şi îndreptându-ne atenţia asupra fiinţei noastre, privind mai mult înspre noi şi mai puţin în cel de alături. Adică, tindem să îl iubim pentru a primi la rândul nostru o cantitate mai mare de iubire, apreciere şi grijă, ne gândim mai mult la binele nostru decât la binele persoanei de lângă noi şi uităm că dragostea trebuie dată mai departe pentru că aşa este firesc, pentru că asta înseamnă a fi om şi creştin adevărat, pentru că acesta este ciclul firesc al iubirii: să o oferi pentru a vedea fericirea în ochii celeilalte persoane, pentru a-ţi oglindi starea de bine în chipul celuilalt. Atunci când fericirea şi bunăstarea celuilalt devine esenţială pentru fericirea ta, atunci când simţi că îţi este bine dacă şi lui îi este bine, atunci şi doar atunci poţi spune că ai ajuns să iubeşti altruist, să pui binele aproapelui tău mai presus de binele tău. Dar, atunci când încerci să îl faci pe celălalt să te iubească aşa cum ai vrea tu, când aştepţi mereu ceva în schimb, când nu oferi din tot sufletul, doar de dragul de a oferi, ci o faci doar pentru a primi ceva înapoi, ei bine, în aceste situaţii putem spune că avem de-a face cu o iubire egoistă, în care nu ne interesează decât ca nouă să ne fie bine, interpretând greşit porunca lui Hristos: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Iar acest tip de dragoste nu duce decât la suferinţă, încărcare cu sentimente şi trăiri negative, ură, într-un cuvânt, cădere în lanţurile păcatului. Într-adevăr, suntem oameni şi este firesc să facem greşeli, să ne gândim nu doar la fericirea celui de lângă noi, ci mai mult la fericirea noastră, însă, aşa cum ne iubim pe noi, aşa trebuie să îl iubim şi pe cel de lângă noi, să punem drepturile şi nevoile sale pe acelaşi nivel cu ale noastre. Aici nu este vorba de o iubire egoistă de sine, ci este un îndemn al lui Hristos prin care ni se arată adevărata măsură a iubirii, El ne indică să-i tratăm pe ceilalţi cu aceeaşi dragoste pe care am vrea să o primim de la ei.
Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră iubirea pătimașă de sine ca izvor al tuturor patimilor şi suferinţelor: „Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea neraţională a trupului. Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi iau prilejurile din aşa-zisa trebuinţă a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor. Trebuie, prin urmare, cum s-a zis, să ne păzim în chip necesar şi să ne războim cu ea cu multă trezvie. Căci stârpită fiind aceasta, se stârpesc totodată toate gândurile ce se nasc din ea”.
Deci, iubirea pătimaşă, egoistă, nu se identifică cu iubirea despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos când zice „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, şi a-L iubi deci pe Dumnezeu în tine.
De multe ori, legătura de dragoste dintre oameni se întemeiază pe motive pur lumești și nu pe dragostea faţă de Dumnezeu. De aceea, nici prieteniile nu durează, căci dragostea aceasta, neavând rădăcină în Dumnezeu, nu poate rezista și se destramă ușor, oamenii ajungând dușmani. Dacă dragostea faţă de aproapele ar fi întemeiată pe dragostea de Dumnezeu, aceasta ar fi trainică, nebiruită, eternă. „N-o pot sfărâma, zice Sfântul Ioan Hrisostom, nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte aşa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeşte pentru că e iubit şi el la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei. De aceea şi Pavel spunea: Dragostea niciodată nu cade”.
Aşadar, oricât de prinşi am fi în materialitatea acestei lumi, în momentul în care ne manifestăm dragostea (faţă de cei din familie, faţă de cunoştinţe, prieteni sau faţă de persoana iubită) trebuie să Îl purtăm pe Dumnezeu în suflet pentru că doar în felul acesta putem vorbi despre o iubire care să reziste peste vremuri, despre o iubire darnică, sinceră şi adevărată, care să ne ungă inimile cu dulceaţa bunătăţii şi care să ne înalţe sufletele spre comoara eternă din ceruri.